Roma a fost cea dintai care, in secolul al II-lea i.Hr., a unificat peninsula si Campia Padului intr-un singur ansamblu politic. Ideea ca spatiul italic formeaza un tot unitar s-a mentinut ulterior. Doar ideea, caci, in practica, unitatea, intrerupta in secolul al VI-lea, a mai prins forma abia in 1860.
Orasele au jucat un rol foarte important in pastrarea unui sentiment de `italicitate`: elitele lor intelectuale au contribuit la edificarea unei comunitati culturale, de la Genova, Venetia, Florenta, pe de o parte pana la Neapole, Palermo sau Mesina pe de alta. In acelasi timp, autonomia oraselor a hranit de timpuriu patriotisme locale durabile: se vorbeste astazi despre un anume `campanilism` (izolationism). Acest fapt este adevarat mai ales la nord de Roma. Dimpotriva, in sud, unitatea politica este un fenomen vechi (cel putin la scara fiecareia dintre cele trei componente: fostul regat al Neapolelui, Sicilia si Sardinia). Este vorba insa de o unitate de fatada, caci, lasand la o parte unele zone de litoral, fiecare regiune sau subregiune traia dupa propriile ei reguli.
Unificarea Italiei nu s-a incheiat in 1860, o data cu Expeditia celor 1.000. Pentru majoritatea italienilor, acest proces nu a devenit realitate decat in a doua jumatate a secolului al XX-lea, in acelasi timp cu emigratia masiva a populatiei din sud catre nord.
Bizantini, lombarzi si franci
La fel ca si ultimii imparati ai Apusului, germanul Odoacru, rege al Italiei, isi are, incepand din 476, capitala la Ravenna. Veniti de pe malurile Dunarii, ostrogotii au cucerit tara in 489-493. O data cu uciderea lui Odoacru, seful ostrogotilor, Teodoric, se proclama rege la randul sau. El nu se rupe de cultura romana si impune coabitarea dintre goti (asezati mai ales in Italia de Nord) si populatia autohtona. Pavia devine centrul puterii sale.
Urmasii lui Teodoric, mort in 526, il infrunta pe imparatul Iustinian (527-565), care urmareste sa recucereasca teritoriile apusene pierdute de Imperiul Roman, incepand cu Italia. Debarcati in Sicilia, in 534, romanii rasariteni - numiti si bizantini - se confrunta in peninsula cu rezistenta crancena a gotilor. Primii sfarsesc prin a se impune, si astfel pacea este instaurata in 554, dar douazeci de ani de `razboi gotic` au ravasit Italia.
Administratia bizantina intreprinde o noua romanizare (gotii supravietuitori vor fi asimilati treptat in masa populatiei). Aceasta este totusi perceputa ca straina, caci este de cultura greaca.
Longobarzii (lombarzii)
In 568 ei strabat Alpii Friulului cu femeile, copiii si turmele lor. Spre deosebire de goti, nu cunosc cultura romana si sunt inca pagani. Invadand Campia Padului, se vor infiltra apoi pana in sudul peninsulei. Pavia cade in 572. Bizantinii se retrag pe pozitii invecinate marii (fata de care, lombarzii, care nu cunosteau navigatia maritima, erau complet dezinteresati).
De la inceputul secolului al VII-lea se instaureaza un echilibru precar in raport cu bizantinii. Lombarzii formeaza un regat care reuneste Campia Padului si Tuscia (Toscana), avand drept capitala Pavia. Acestuia ii sunt vasale ducatele lombarde de Spoleto si Benevento.
Regatul are drept simbol coroana de fier cu care regii se incoroneaza la Pavia. Elita romana a disparut sau s-a refugiat in teritoriul bizantin. Intre aristocratia razboinica lombarda si populatia autohtona supusa exista o delimitare neta. Dar, convertiti la crestinism in cursul secolului al VII-lea, lombarzii (foarte putin numerosi) adopta incetul cu incetul limba latina. La mijlocul secolului al VII-lea, cele doua populatii se afla in plin proces de fuziune.
Italia bizantina. Bizantinii pastreaza Romagna si imprejurimile acesteia (Romagna, `tara romanilor`); Roma si axa care leaga Roma de Ravenna (axa pe care lombarzii o traverseaza fara oprelisti); Neapole, Apulia si Calabria; Sicilia si Sardinia.
In acelasi timp, in cursul secolului al VII-lea, lombarzii preiau Liguria.
La Ravenna, un exarh guverneaza in numele imparatului. Sub autoritatea sa sunt plasati comandantii militari care poarta titlul de duce: la Roma, Neapole, Venetia etc.
Sicilia depinde direct de Constantinopol
Acesteia i se adauga posesiunile bizantine din extremitatea sudica a peninsulei (Apulia rasariteana, Calabria). Populatia siciliana ramane insa credincioasa Bisericii romane si utilizarii limbii latine. Dar, aflat in conflict cu Roma, imparatul subordoneaza in 732 Biserica Siciliei patriarhatului de la Constantinopol. De atunci, cultura greaca are tendinta de a se impune in fata culturii latine.
In Sardinia, incepand din secolul al VI-lea, un judex exercita autoritatea la Cagliari, in numele imparatului. In cursul secolului al VIII-lea, cand raidurile sarazinilor se papii Si francii. Roma ramane sub conducerea unui duce bizantin pana la inceputul secolului al VIII-lea. Ulterior se declanseaza conflictul teologic intre Bizant si papalitate: papii ii ocolesc atat pe lombarzi, cat si pe bizantini si se apropie de franci. In 751, cand lombarzii cuceresc Ravenna, papa face apel la regele francilor, Pepin cel Scurt, care ii infrange si incredinteaza Ravenna Bisericii. Cand acestia se indreapta catre Roma pentru a o asedia, Carol cel Mare descinde in Italia, ii zdrobeste si preia el insusi, in 774, titlul de rege al lombarzilor.
In acelasi timp, papalitatea urmareste sa-si asigure un domeniu in Italia centrala. Ea se prevaleaza de Donatia lui Constantin, conform careia acesta i-ar fi atribuit papei Silvestru I - in afara autoritatii supreme asupra Bisericii o autoritate temporala in Italia. (Umanistul roman Lorenzo Valla va demonstra in 1440 ca Donatia era un fals.) Pepin a recunoscut papei posesiunea asupra ducatului Romei (numita Patrimonium Petri). In schimb, extinderea domeniului pontifical catre nord (Marche, Romagna...) va face in curand obiectul disputei cu Carolingienii.
Italia carolingiana
Francii au mentinut, in general, pe plan local, aristocratia de origine lombarda. Autoritatea lui Carol cel Mare in regatul propriu-zis al Italiei nu este catusi de putin contestata. Totusi, el este nevoit sa intreprinda mai multe expeditii contra ducilor lombarzi de Spoleto si Benevento, care ii sunt, in principiu, vasali. Carol cel Mare recunoaste autoritatea Bizantului asupra teritoriilor pe care acesta le pastreaza in Italia de Sud. De asemenea, nu se atinge de Venetia (ramasa, in continuare, sub suzeranitate bizantina).
Dupa moartea lui Carol cel Mare (814), regatul Italiei se bucura de asa-numita pax franca sub domniile lui Lothar, preocupat sa lupte impotriva fratilor sai la nord de Alpi si, respectiv, a fiului acestuia, Ludovic al II-lea, interesat in mod deosebit de Italia. Dupa moartea celui din urma, in 875, Carolingienii se lupta intre ei chiar in Italia. In plus, raidurile sarazinilor devin din ce in ce mai frecvente, in timp ce in Italia de nord isi fac aparitia, la sfarsitul secolului, noi invadatori: ungurii.
Sarazinii
Cucerirea Africii de Nord de catre arabi dateaza din a doua jumatate a secolului al VII-lea. In secolul urmator, autoritatea Constantinopolului asupra Siciliei se estompeaza. Chiar un ofiter bizantin razvratit face apel, in 827, la emirul de Kairuan (aflat la sud de Tunis). Sarazinii (arabi si berberi) cuceresc Palermo in 831 si Messina in 842. Siracuza (capitala administrativa bizantina) rezista pana in 878, iar cucerirea fiind desavarsita abia in 902. Colonizarea musulmana afecteaza in special partea vestica a insulei. Noua capitala, Palermo, cunoaste o inflorire considerabila. La mijlocul secolului al IX-lea, Sicilia devine un emirat practic independent. Pe de alta parte, sarazinii ocupa pozitii, in secolul al IX-lea, pe coastele Sardiniei si ale Corsicii. Ei ataca, de asemenea, Apulia bizantina.
Imparatii ottonieni
In vreme ce in Italia marii feudali se lupta crancen intre ei, in Germania se pun bazele unei noi dinastii, saxone, care isi extinde curand autoritatea asupra Lotharingiei si Burgundiei. Otto, rege al Germaniei in 936, adauga acestor teritorii, Italia: in 951, la Pavia, isi asaza pe frunte coroana de fier.
Invingator al ungurilor in 955, este incoronat de catre papa ca imparat, la Roma, in 962. Cinci ani mai tarziu, coroana de fier este transmisa fiului sau, care, la moartea lui Otto, in 972, va deveni imparatul Otto al II-lea. Astfel, regatul Italiei isi vede destinul legat de cel al Germaniei, in cadrul a ceea ce se va numi mai tarziu Sfantul Imperiu.
Ottonienii au readus calmul dar nu au exercitat in Italia decat o autoritate relativa (mai mult asupra Bisericii), ceea ce a favorizat afirmarea treptata a particularitatilor locale, mai ales in cazul oraselor.
Avantul oraselor
Dupa anul 1000, in Italia se contureaza noi entitati politice: `republicile maritime` (Venetia, Pisa, Genova), regatul normand al Siciliei, comunele urbane din Italia de nord si Toscana. Simultan, conflictele dintre papi si imparati marcheaza istoria Italiei in ansamblul ei, incepand de la jumatatea secolului al XI-lea.
Amalfi si Venetia. Cele doua cetati se formeaza in secolul al IX-lea in teritoriul inca bizantin. Amalfi face comert cu Orientul si cu lumea araba, din Levant pana in Spania. Dupa ce va fi cucerit de normanzi, Venetia ii va prelua mostenirea orientala. Umilit de pisani in jurul anilor 1130, Amalfi nu va mai juca ulterior decat un rol secundar.
Venetia acorda un loc privilegiat relatiilor cu Imperiul Bizantin. Cucerind suprematia maritima in Adriatica si pozitii importante in Istria si Dalmatia, ea intervine alaturi de bizantini impotriva normanzilor. In contrapartida, Bizantul ii acorda privilegii comerciale considerabile. Prima cruciada (10961099) ia prin surprindere Venetia: in Orient isi fac aparitia concurentii: genovezii si pisanii, ceea ce complica lucrurile. Relatiile dintre Venetia si Bizant se deterioreaza.
In sprijinul celei de-a patra cruciade, declansata in 1202, Venetia furnizeaza flota, contra unei ipoteci asupra viitoarelor cuceriri ale cruciatilor. Manipulati de venetieni, acestia din urma ocupa Constantinopolul in 1204. Venetia obtine `un sfert si jumatate` din Imperiul Bizantin (partea sa initiala plus noile cuceriri). Acest moment se afla la originea posesiunilor care vor apartine Venetiei un timp indelungat (Insulele Ionice, Creta etc.).
Pisa si Genova
Pisa, puternic ostila sarazinilor, ii expulzeaza din Corsica si Sardinia la inceputul secolului al XI-lea. Avand o pozitie dominanta in Mediterana apuseana, ea profita de prima cruciada pentru a se implanta in Orient. Secolul al XII-lea ii marcheaza apogeul. Pisa este totusi nevoita, in acelasi timp, sa infrunte concurenta Genovei si ostilitatea vecinilor sai de pe uscat: mai intai Lucca, apoi, din secolul al XIII-lea, Florenta. Dezastrul a survenit in 1284: invingatori la Meloria, in largul portului cetatii Livorno, genovezii iau prizoniera cea mai mare parte a elitei pisane.
Genova se afirma la sfarsitul secolului al XI-lea si rivalizeaza in curand cu Venetia in Orient. In secolul al XII-lea, ea supune intreaga coasta ligura, asigurandu-si astfel un teritoriu pe care il va pastra, in linii mari, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Indepartata din Imperiul Bizantin cu prilejul celei de-a patra cruciade, Genova ii sprijina pe greci impotriva latinilor si, in momentul in care grecii recuceresc Constantinopolul, in 1261, ea obtine monopolul comertului pe Marea Neagra. In aceeasi perioada, genovezii inaugureaza ruta maritima pe Atlantic, pana la Bruges.
Corsica si Sardinia
In 1077, papa - caruia Pepin cel Scurt i-a atribuit in 755 Corsica - ii incredinteaza administratia insulei episcopului Pisei. Feudalii din nordul corsican prefera totusi Genova. In 1131, papalitatea procedeaza la o impartire: trei dioceze din sud sunt alipite arhiepiscopatului Pisei, trei din nord celui al Genovei. (Aceasta distributie va rezista pana la Revolutie.) In ciuda acestei solutii, conflictul intre pisani si genovezi se va prelungi pana la sfarsitul secolului al XIII-lea.
Desi scaunele de judecata raman in mod nominal independente, Sardinia, suporta, practic, o exploatare de tip colonial. Pisa domina scaunele de judecata de la Gallura, Cagliari si Torres, acesta din urma fiind cedat genovezilor la sfarsitul secolului al XII-lea. Marile familii pisane si genoveze isi atribuie posesiuni imense in insula.
Regatul normand al siciliei
La inceputul secolului al XI-lea, aventurieri veniti din Cotentin se angajeaza ca mercenari, in Italia de sud, pe langa lombarzi si bizantini. Excelenti razboinici, ei nu intarzie sa se impuna. Papalitatea ii atribuie in 1059 Apulia, Calabria si Sicilia celui mai puternic dintre ei, Robert-Guiscard de Hauteville, care ii elimina pe bizantini din Apulia si Calabria. Fratelui sau mai mic, Roger, ii revine sarcina de a cuceri Sicilia din mana arabilor, realizare dificila, incheiata in 1091.
Roger al II-lea, fiul celui din urma, unifica domeniul normand. In 1127, el isi insuseste mostenirea verilor sai din Italia de sud, dupa care, in 1130, se incoroneaza rege la Palermo, capitala sa. Regatul Siciliei astfel constituit reuneste traditiile administrative bizantine si arabe.
Biserica romana detine o pozitie oficiala, dar comunitatile ortodoxe si musulmane isi pastreaza libertatea religioasa, cel putin in secolul al XII-lea. In lupta sa impotriva imparatului Frederic Barbarossa, papalitatea se aliaza cu regatul Siciliei si ii recunoaste, in 1156, suzeranitatea asupra zonei Abruzzi. Wilhelm al II-lea, nepotul lui Roger al II-lea, este interesat insa mai ales de Orient si, pentru a-si asigura spatele, ajunge la un acord cu Barbarossa: fiul acestuia, Henri, se casatoreste cu Constance, fiica lui Roger al II-lea; el va mosteni tronul Siciliei, iar Wilhelm moare fara a avea copii. Aceasta este situatia in 1189, dar sicilienii il proclama in locul sau pe Tancred, un nepot nelegitim al lui Roger al II-lea. Moartea lui Tancred ii permite lui Henric (imparatul Henric al VI-lea incepand din 1191) sa puna stapanire pe Sicilia in 1194.
Papii, imparatii si comunele
Rivali la scara crestinatatii apusene, atat papa, cat si imparatul au interese teritoriale in Italia. Papa, suveran al unui stat italian, se implica in politica italiana, de partea unora sau a altora ori asumandu-si rolul de arbitru.
Imparatul, rege al Italiei, urmareste sa impuna respectarea suveranitatii sale in regatul pe care-l conduce. Aceasta nu se realizeaza usor, caci el nu intervine la sud de Alpi decat cu prilejul expeditiilor militare. Or, acest tip de exercitare intermitenta a puterii favorizeaza independenta de facto mai ales in cazul oraselor care isi atribuie statutul de comune.
Opozitia dintre papa si imparat cunoaste un prim punct culminant in 1077, atunci cand Grigore al VII-lea il constrange pe Henric al IV-lea sa se umileasca la Canossa. Conflictul se aprinde din nou sub domnia lui Frederic Barbarossa (11521190), care, in ceea ce il priveste, se opune nu numai papei, ci si oraselor.
In 1167, milanezii formeaza, impreuna cu alte comune, Liga lombarda, careia i se alatura o liga aflata sub controlul Veronei. Barbarossa este infrant la Legnano (la nord-vest de Milano) in 1176. Pacea de la Konstanz, incheiata cu imparatul (1183), recunoaste, practic, deplina autonomie a comunelor.
Acest articol poate fi preluat doar cu acordul Active Soft
