Cu toate ca nu permit delimitari nete, Muntii Alpi marcheaza totusi, destul de bine, spatiul germanic spre sud. In nord, pragul format de Iutlanda asigura legatura cu spatiul scandinav. La vest si la est, dimpotriva, geografia nu ofera a priori nici un indiciu. Fluvii ca Rinul si Oderul nu constituie sub nici o forma `frontiere naturale`. Chiar si asa slab delimitat, acest spatiu adapostea, la inceputul Evului Mediu, o populatie relativ omogena, provenita din randul germanicilor care nu au migrat niciodata... si ai carei descendenti se afla si astazi in acelasi loc. Am putea deci califica acest teritoriu ca `germanic` fara a contesta faptul ca istoria a separat apoi in cadrul sau, printre descendentii germanicilor, pe germani, austrieci, elvetienii alemanici, olandezi, flamanzi, luxemburghezi... Relativitatea limitelor apusene incita, de asemenea, la a adauga `...si lotharingian`, deoarece, de timpuriu si in mod durabil, populatii nongermanice (valoni, loreni etc.) si-au vazut destinul legat de cel al populatiilor germanice.
In fapt, timp de mai bine de opt secole, o constructie unica in genul sau - Sfantul Imperiu - a `incadrat` spatiul germanic. Chiar daca acest demers a suferit in cele din urma un esec, este necesar totusi, din perspectiva istorica, sa fie amintit: organizarea politica contemporana a spatiului luat in discutie isi are originile, direct sau indirect, in dezmembrarile si refacerile succesive ale fostului Sfant Imperiu.
Originile Sfantului Imperiu
In anul 919, marii nobili ai Franciei de Est (partea rasariteana a fostului imperiu al lui Carol cel Mare) il aleg drept rege pe ducele Saxoniei, Henric Pasararul, care alipeste regatului Lotharingia si transforma Burgundia intr-un teritoriu vasal. Fiul si succesorul sau, Otto I, se urca pe tronul Italiei in 951, iar apoi, intarit in urma victoriei sale de la Lechfeld, din 955, asupra maghiarilor, obtine din partea papei incoronarea ca imparat in 962. In ochii contemporanilor renaste astfel imperiul lui Carol cel Mare, cu diferenta ca Francia de Vest nu este integrata acestuia.
In fruntea acestui edificiu constituit de Otto I se afla regele Franciei de Est (altfel spus, al Germaniei), care este ales de marii nobili ai regatului. Cu toate acestea, regele are posibilitatea ca, inca din timpul vietii, sa-si incoroneze succesorul: in acest mod principiul dinastic tinde sa aiba intaietate asupra principiului electiv, cel putin pana la mijlocul secolului al XIII-lea. Pe de alta parte, regele Germaniei este ipso facto rege al Italiei si, incepand din 1033, rege al Burgundiei. In sfarsit, acestui rege - si numai lui - i se confera demnitatea imperiala prin incoronarea de catre papa, la Roma. Care sunt puterile imparatului Incepand cu domnia lui Otto al III-lea, el nu aspira, nici mai mult nici mai putin, decat la conducerea crestinatatii apusene. Aceasta implica un primat de ordin moral, in general recunoscut, asupra suveranilor vecini (cei mai reticenti dovedindu-se regii Frantei). In ceea ce priveste relatiile cu papalitatea, in schimb, o asemenea pretentie determina un conflict inevitabil: imparatii isi vor epuiza fortele pentru a-l sustine, iar principii germani vor profita de aceasta pentru a-si afirma autonomia. Obsedati de himera imperiala, regii germani vor deveni, intr-un fel, din ce in ce mai putin `stapani la ei acasa`, spre deosebire de vecinii lor francezi.
Lupta dintre sacerdotiu si imperiu
Papa Grigore al VII-lea (1073-1085) respinge cu hotarare venalitatea functiilor ecleziastice ca si investirea episcopilor si a abatilor de catre autoritatile laice. Prin acest gest, el pune in discutie una dintre bazele puterii imperiale: imparatul se sprijina efectiv pe episcopii si abatii `sai` ale caror functii nu sunt ereditare, pentru a contrabalansa puterea ducilor, contilor si a altor seniori laici. Henric al IV-lea - excomunicat - se umileste la Canossa in 1077, dar lupta continua, intrerupta de compromisuri, pana la mijlocul secolului al XIII-lea si dupa aceea. Ea are ca obiect chestiuni de principiu (investitura, preeminenta papei sau a imparatului) si chestiuni politico-teritoriale (statutul posesiunilor papale, problemele italiene). Momentul culminant al conflictului este atins in timpul domniei lui Frederic al II-lea (1211-1250), rege al Siciliei si imparat in acelasi timp, deci foarte puternic in Italia, dar pe care papalitatea il prezinta ca pe un `Antichrist`, ceea ce submineaza prestigiul imperiului.
Privire generala asupra regatului Germaniei (secolele XI-XIII)
Caracterizata prin limba sa (tiudesc = `limba populara`, latinizata in lingua theodisca apoi teutonica), Francia de Est a luat numele de Theudisk-Land, care va deveni Deutschland (Germania). In ceea ce-i priveste, francii din vest ii numesc pe vecinii lor allemands (germani), prin extensie de la numele alamanilor, populatie germanica instalata din Alsacia pana in Alpi.
Intre secolele al XI-lea si al XII-lea, regatul Germaniei reuneste:
- cele patru ducate `etnice` (Stammesherzogtmer) ale Franconiei, Suabiei, Bavariei si Saxoniei, carora li se adauga Thuringia;
- la vest, Lotharingia, anexata in 925;
- la est, Boemia, tinut vasal, ca si o serie de `marci` (provincii de granita, etc).
Ducatele
Franconia formeaza inima regatului: arhiepiscopul de Mainz este cel care il incoroneaza pe `regele romanilor` si exercita functia de arhicancelar al imperiului. Leagan al dinastiei saliene, regiunea aflata la sud de Mainz devine ulterior fieful contelui palatin de Rin, de unde provine denumirea de Palatinat. In 1214, Palatinatul intra in posesia Casei bavareze de Wittelsbach.
Suabia include Alsacia incepand din secolul al X-lea. Ducatului Suabiei, desfiintat la mijlocul secolului al XIII-lea, ii va urma o puternica faramitare politica. Din acest tinut sunt originare trei dinastii: de Hohenstaufen, de Habsburg si de Hohenzollern.
Dintre cele patru ducate, numai Bavaria va rezista, cu un teritoriu restrans. Din cadrul acesteia se detaseaza comitatul Tirolului, apoi Salzburg, care devine in secolul al XIII-lea principat ecleziastic. In 1180, Frederic Barbarossa confisca Bavaria guelfului Henric Leul, duce al Saxoniei, si o atribuie seniorului bavarez Otto de Wittelsbach.
Ducatul Saxoniei intra in posesia guelfilor in prima jumatate a secolului al XII-lea.
Dupa 1180, cand Frederic Barbarossa dezmembreaza ducatul, guelful Henric Leul nu mai pastreaza decat regiunea Brunswick. Titlul de duce de Saxa (Saxonia) este atribuit ascanianului Bernard, ale carui posesiuni se afla la est de Magdeburg (numele de `Saxa` se aplica de atunci acestei regiuni).
Landgrafiatul de Turingia, entitate autonoma, trece in secolul al XIII-lea sub autoritatea Casei de Wettin.
Marcile
La est de Saale si de Elba, in cadrul `marcilor`, seniorii saxoni se straduiesc sa aduca sub ascultare populatiile slave inca pagane.
In fruntea marcii de Misnia se afla familia Wettin, din randul careia vor proveni, incepand din secolul al XV-lea, electorii Saxoniei. In marca Brandenburg, Albert Ursul (1106-1170) ii are ca descendenti pe margrafii ascanieni de Brandenburg a caror linie dinastica se va stinge in 1320, si pe noii duci de Saxa (creati de Barbarossa in 1180), a caror linie ereditara principala se va stinge in 1422.
In sudul Boemiei, marcile numite `de est` includ: Ostmark (Austria), condusa de familia Babenberg, venita din Franconia, ducatul Styriei (desprins de Carintia si care intra in posesia Casei Babenberg la sfarsitul secolului al XII-lea), ducatul Carintiei. Populatia din sud, chiar daca este integrata imperiului, ramane de limba slava (este vorba despre sloveni).
Intre marcile nord-estice si cele de est se intercaleaza Boemia, unde domneste dinastia ceha Premysl. Ea se incadreaza evolutiei imperiului inca din timpul lui Otto I si va ramane in cadrul lui fara ca aceasta sa afecteze caracterul slav (ceh) al majoritatii populatiei sale. La inceputul secolului al XII-lea, Boemia, proclamata regat, se uneste cu Moravia.
Lotharingia
Reuneste teritorii de limba romanica. Din divizarea sa rezulta Lorena (singura care pastreaza numele original), Luxemburg, Hainaut, Olanda etc. si principatele ecleziastice de Treves, Koln, Liege, Utrecht... Renania se integreaza rapid Germaniei: arhiepiscopatele de Treves si Koln vor juca un rol proeminent in cadrul regatului. Restul Lotharingiei, in schimb, se va mentine intotdeauna pe o pozitie aparte.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
