Daca incercam sa caracterizam spatiul pus in discutie aici, observam ca nici un adjectiv nu corespunde in limba franceza termenului `italic` (care este diferit de `italian`) sau `iberic` (diferit de `spaniol`). Astfel s-a recurs la imprumutul din limba engleza a termenului `galic` (gallic), care are meritul de a fi neutru: el evoca teritoriul Galiei mai mult decat o pot face galii insisi... Desigur, in linii mari, este vorba de Franta de azi. Adjectivul `francez` nu ar fi putut sa fie totusi acceptat, deoarece Franta, rezultat al evolutiei istorice, s-a conturat incetul cu incetul intr-un spatiu (`galic`) ale carui limite au fost fluctuante, fapt pe care prezentul capitol isi propune sa-l arate.
Pirineii despart acest spatiu de cel iberic
Ei se prezinta ca o bariera in zona lor centrala, dar nu si la extremitati: bascii la vest, catalanii la est populeaza deopotriva ambii versanti ai lantului muntos. Alpii, usor de trecut in anotimpul cald, nu separa spatiul `galic` de cel italic decat de o maniera aproximativa: limitele etno-lingvistice nu coincid (si nu au coincis niciodata) cu liniile de creasta. La est si nord-est, nu exista nimic care sa desparta a priori spatiul `galic` de spatiul germanic. Daca, in epoca romana, Rinul servea drept frontiera, acest rol a disparut cu totul o data cu invaziile de la inceputul secolului al V-lea... pentru a nu fi evocat din nou decat in perioada Revolutiei (`frontierele naturale`). In ceea ce priveste granita lingvistica dintre Romania si Teutonia, ea se contureaza incepand din secolul al IX-lea, fapt care nu a impiedicat ca, de atunci incoace, aceasta sa nu corespunda niciodata efectiv unei frontiere politice. Doar federalismul instituit in Belgia in 1993 se bazeaza pe o asemenea demarcatie.
Este necesar, in plus, sa se examineze si coerenta interna a spatiului `galic`. Desigur, greutatea politica a Bazinului parizian se afirma in secolul al X-lea si nu va mai fi pusa la indoiala. Si totusi, dominatia pe care a ajuns sa o exercite asupra Aquitaniei (multa vreme stapanita de englezi), a sudului mediteraneean, a vaii Ronului (candva frontiera)... putea fi, in mod sigur, evitata.
Aparitia Frantei
De la franci la Franta. Desi regatul Frantei a pastrat numele francilor, el nu a cules decat o parte din mostenirea lor. Sub dinastia merovingiana (Clovis, rege al francilor de la 482 la 511 si descendentii acestuia), domeniul franc se compune din trei regate, cand distincte, cand unite:
- Neustria, al carei centru se afla intre Somme si Loara; aici francii coabiteaza cu galo-romanii;
- Austria (regiunile Meusei, a Mosellei si a Rinului), orientata catre rasarit si din ce in ce mai germanica;
- Burgundia, vechiul regat burgund.
In secolul al VII-lea, in special sub domnia regelui Dagobert (629-639), Neustria detine rolul cel mai important. In cursul secolului urmator, Austria domina, sub conducerea asa-numitilor `majordomi`: Pepin de Herstal, Carol Martel, Pepin cel Scurt..., care il inlatura pe ultimul rege merovingian si intemeiaza dinastia carolingiana. Lui ii urmeaza la tron Carol cel Mare, incoronat ca imparat in anul 800. Domeniul franc atinge atunci dimensiunile sale maxime, dar capitala se afla la Aix-la-Chapelle, in tinutul germanic. In 843, Tratatul de la Verdun imparte imperiul si instituie regatul `Franciei de Vest`. Aceasta are acelasi centru de greutate ca si Neustria dar, spre deosebire de ea, va avea o evolutie diferita de restul domeniului franc (si acesta condus, incepand din 919, de saxoni).
In Francia de Vest, in secolul al X-lea, regii - alesi de marea nobilime - nu fac parte in mod obligatoriu dintre carolingieni. O alta familie, cea a Robertienilor, se impune treptat. O data cu Robertianul Hugo Capet, aceasta familie va pastra coroana cu titlu ereditar. Se naste astfel regatul Frantei.
Regatul Frantei
Regele este situat in fruntea ierarhiei feudale. Fiind uns cu mir, el apartine lumii ecleziastice tot atat de mult ca si lumii laice si se bucura de sustinere din partea Bisericii.
In practica insa, el nu exercita o autoritate reala decat asupra posesiunilor proprii (`domeniul regal`), care, in secolul al XI-lea, este limitat la Paris, Orleans si imprejurimile acestora. In restul regatului, contii si ducii, vasalii regelui si-au castigat o independenta de facto. (In timpul merovingienilor si carolingienilor, contii erau reprezentantii suveranului, fiind numiti de catre acesta. Incepand din secolul al IX-lea acestia au obtinut transmiterea ereditara a functiei lor si au devenit principi teritoriali. La fel s-au intamplat lucrurile si in cazul ducilor, care la origine sunt comandanti militari.)
Initial, comitatele corespundeau, in general, diocezelor. Ulterior, granitele au continuat sa se modifice, cu prilejul razboaielor sau al altor imprejurari (casatorii, mosteniri, cumparari etc.). Prin aceleasi modalitati, regalitatea isi extinde, la randul ei, domeniul.
Limitele regatului
Cancelaria Sfantului Imperiu vegheaza cu atentie asupra granitei orientale, stabilite prin Tratatul de la Verdun. Ceea ce nu impiedica scaderea treptata a autoritatii imperiale exercitate asupra Burgundiei in conditiile in care imperiul este preocupat in primul rand de Germania si Italia. Regatul Frantei va putea astfel sa castige treptat teren. (Procesul va incepe in 1167, atunci cand contele de Forez, aflat in razboi contra lionezilor, nu va mai presta juramant de credinta imparatului, ci regelui capetian.)
In sud, regatul Frantei include, in principiu, comitatele catalane (comitatul Barcelonei si altele), corespunzatoare zonei orientale a Marcii Spaniei, intemeiate de Carol cel Mare. Practic, dupa 985, catalanii se considera absolviti de legaturile lor de vasalitate fata de regele Frantei (a se vedea pp. 59-60). Problema isi va gasi rezolvarea in 1258, atunci cand Ludovic al IX-lea va renunta la suzeranitatea sa, iar catalanii la pretentiile lor asupra nordului Roussillonului.
Situatia lingvistica in secolul al XI-lea
Linia despartitoare dintre graiurile germanice si cele romanice se contureaza, in mare, in secolul al IX-lea. Aria vorbitorilor graiurilor bretone este deja in restrangere, dupa ce a atins maxima sa expansiune in secolul al IX-lea. O alta limita (mai putin cunoscuta), desparte graiurile basce de cele romanice.
O data cu sosirea francilor, la nord de Loara s-a instaurat un bilingvism romano-germanic ce nu a disparut decat la sfarsitul secolului al IX-lea: integrarea culturala a francilor in ansamblul galo-roman a necesitat patru sute de ani. In acelasi timp, graiurile romanice din nord, din zona central-rasariteana si din sud s-au diferentiat din motive care raman neclare: pastrarea, in sud, a urmelor iberice si ligure anterioare epocii galo-romane, inaintarea diferita a romanizarii incepand din Proventa (o directie catre Toulouse si Aquitania, alta catre Lyon si Bazinul parizian); influente germanice (franca in nord, burgunda in partea central-estica) etc. Oricum, este evident ca in secolul al X-lea cele trei mari arii lingvistice in care se imparte spatiul `galic` sunt stabilite:
- in nord, cea a limbii doil;
- in partea central-estica, zona numita `franco-provensala`;
- in sud, zona limbii doc.
Fiecare dintre aceste zone se imparte, la randul ei, in numeroase dialecte: divizarea politica medievala este insotita de faramitarea lingvistica. Cu toate acestea, in secolul al XI-lea se afirma in mod deosebit doua limbi, utilizate de elite: in sud, cea a trubadurilor iar in nord, franco-normanda, limba ducilor Normandiei (in curand regi ai Angliei) si a regilor Frantei; catre sfarsitul secolului urmator, dominatia regilor Frantei va transforma dialectul parizian in norma generala, ceea ce va duce astfel la nasterea limbii franceze.
Marile feude la mijlocul secolului al XII-lea
Domeniul regal formeaza un ansamblu unitar de la Senlis la Bourges. Acesta nu cuprinde, inca, decat o mica parte a regatului: numerosi mari seniori sunt la fel de puternici ca regele, daca nu chiar mai mult.
Comitatul Flandrei, bogat datorita oraselor sale producatoare de postav (Gand, Bruges, Ypres), se arata extrem de independent. El are legaturi mult mai puternice cu Anglia (care ii furnizeaza lana) si cu tinuturile de la est de Escaut.
Comitatul Champagne devine, in secolul al XII-lea, principalul domeniu al Casei de Blois. (Comitatul de Blois ramane in mainile ramurii mezine a familiei.) Contii, carora targurile din Champagne (Lagny, Provins, Troyes, Bar-sur-Aube) le vor aduce in curand venituri substantiale, sunt aliatii regelui.
De la inceputul secolului al XI-lea, unii Capetieni, veri ai regelui, sunt duci ai Burgundiei. Este vorba, de asemenea, de aliati relativ siguri.
Ducatul Normandiei are la origine teritoriile atribuite in anul 911 conducatorului viking Rollon. In 1066, descendentul sau, Wilhelm, a cucerit regatul Angliei. In urma disensiunilor dintre urmasii Cuceritorului, ducatul a intrat in 1144 in posesia contelui de Anjou, Geoffroy Plantagenet. Pe de alta parte, contii de Anjou stapanesc zonele Maine si Touraine incepand din prima jumatate a secolului al XI-lea.
Comitatul de Bretagne (pe care bretonii il numesc ducat), initial vasal regelui Frantei, a trecut in 1113 sub suzeranitatea ducatului Normandiei.
Contii de Poitou, care au primit titlul de duci de Aquitania la sfarsitul secolului al X-lea, au supus ducatul Gasconiei la mijlocul secolului urmator. Desi este foarte intins, ducatul Aquitaniei (care are drept capitale Poitiers si Bordeaux) nu este catusi de putin unitar.
In Midi (sud) teritoriu prea putin supus suzeranitatii regale - se confrunta contii de Toulouse si de Barcelona. Cei dintai isi exercita suzeranitatea, mai mult sau mai putin efectiva, asupra teritoriilor Quercy, Rouergue, Gothia (viitorul Bas-Languedoc) si asupra vaii mijlocii a Ronului (marchizatul de Provence).
Cei din urma, de altfel, regi ai Aragonului incepand din 1137, detin comitatul Proventei si exercita o influenta crescanda asupra vasalilor contilor de Toulouse.
Afirmarea puterii capetiene
Plantagenetii impotriva capetienilor. Henric Plantagenet (fiul lui Geoffroy), conte de Anjou si duce al Normandiei, se casatoreste in 1152 cu Alienor, mostenitoarea ducatului Aquitaniei. Doi ani mai tarziu el este incoronat rege al Angliei, sub numele de Henric al II-lea (pe linie materna, el este stranepotul lui Wilhelm Cuceritorul). Henric ajunge astfel in fruntea a cinci `tari`: Anglia, Normandia, Anjou, Aquitania si Bretagne (asupra careia, ca suzeran, isi impune cu tarie autoritatea).
Apartinand limbii si culturii franceze, Plantagenetii, foarte atasati patriei lor angevine, considera Anglia ca pe o posesiune importanta, dar exterioara: ei se opun regelui Frantei in calitatea lor de mari feudali francezi. Razboiul se desfasoara cu intermitenta la hotarele tinutului Ile-de- France si ale Normandiei, in Touraine, in Poitou, in Limousin. Luand in stapanire Auvergne la sfarsitul secolului al XII-lea, Filip August hotaraste confiscarea in 1202 a tuturor teritoriilor franceze ale lui Ioan, regele Angliei. In anii care urmeaza, Normandia, Anjou, Touraine... sunt integrate domeniului regal. Filip-August il impune in fruntea provinciei Bretagne pe unul dintre verii sai. Regele Angliei nu mai pastreaza decat centrul Aquitaniei (regiunea Bordeaux) si Gasconia.
Flandra
Prin casatorii si mosteniri, domeniul regal se extinde asupra Picardiei. La sfarsitul secolului al XII-lea, Filip-August ii adauga acestuia Artois, cedat de contele de Flandra. Se straduieste apoi sa-si impuna autoritatea mai spre nord, dar orasele flamande de aliaza cu regele Angliei si formeaza o coalitie cu ducatele si comitatele vecine (Brabant, Olanda, Limburg, Lorena...) dar si cu imparatul Otto al IV-lea. Filip-August infrange aceasta coalitie la Bouvines, in 1214. Flandra va ramane sub autoritatea Frantei mai bine de un secol.
Cruciada impotriva albigenzilor
In secolul al XII-lea, o erezie, derivata din maniheismul oriental, castiga numerosi adepti (catarii, denumiti si albigenzi) la Toulouse, Albi, Agen, Pamiers, Carcassonne, Beziers si in imprejurimile acestora. In 1207 papa il excomunica pe contele de Toulose, Raymond al VI-lea, suspectat de ingaduinta fata de catari si, in anul urmator, lanseaza o chemare la cruciada impotriva acestora. Filip-August este tentat sa ignore apelul, dar numerosi mari seniori de limba doil se angajeaza imediat in aceasta aventura. Raymond al VI-lea ia conducerea, in special pentru a-i inlatura pe vicontii de Beziers, legati de catari si protejati de contele de Barcelona. In 1209, Beziers este capturat, iar populatia sa este masacrata. Simon de Montfort, originar din Ile-de-France, ia teritoriul in stapanire, ii urmareste pe catari, ravneste sa ocupe comitatul de Toulouse si obtine in 1211 din partea papei o noua excomunicare a lui Raymond al VI-lea.
Decizia provoaca o puternica reactie a locuitorilor din sud (Midi) fata de cei din nord. Pedro al II-lea, conte de Barcelona si rege al Aragnului, ii ia apararea lui Raymond, dar ambii sunt infranti la Muret, in 1213. O data cu uciderea lui Simon de Montfort in 1218, cel care castiga in cele din urma este regele Frantei: in 1226, Ludovic al VIII-lea, in fruntea unei armate, isi proclama autoritatea asupra regiunii. Trei ani mai tarziu, Raymond accepta casatoria fiicei sale cu fratele lui Ludovic al IX-lea, Alphonse de Poitiers. In 1271, Languedoc - asa cum se va numi de aici inainte - va fi definitiv integrat domeniului regal.
Regatul in vremea lui Filip cel Frumos
Ca si Ludovic al IX-lea, Filip cel Frumos urmareste intarirea puterii regale. La aceasta contribuie extinderea domeniului regal, continuata dupa domnia lui Filip-August pana la incorporarea comitatului de Champagne, in 1328. Regatul se mareste, in dauna imperiului, desi cu pasi marunti: obtine Lyonul si imprejurimile sale, in etape, intre 1288 si 1312, Barrois-ul `nesigur`, in 1301, Vivarais in 1305, Valentinois in 1316.
In interiorul regatului mai exista inca patru mari state vasale: Burgundia, Bretagne, Flandra si Guyenne (numele francez al Aquitaniei, utilizat oficial incepand din secolul al XIII-lea). Primele doua, aflate in mainile dinastiilor capetiene, nu reprezinta o amenintare pentru regele Frantei. De la sfarsitul secolului al XII-lea, flamanzii - victoriosi asupra cavaleriei franceze la Courtrai, in 1302 - se afla, dimpotriva, intr-o stare de rebeliune permanenta. Posesiunile regelui Angliei implica dificultati inca si mai mari. In 1259, Ludovic al IX-lea a crezut ca poate pune capat conflictului prin semnarea cu Henric al III-lea al Angliei, in schimbul omagiului acestuia, a unui tratat care delimita ducatul Guyenne. Dar atunci cand juristii lui Filip cel Frumos pronuntau expresia `regele este imparat in regatul sau`, devenea evident ca ideea apartenentei unei parti a regatului fata de o alta persoana nu mai putea fi acceptata.
La periferia regatului
Influenta capetiana trece dincolo de frontiere. Fratele lui Ludovic al IX-lea, Carol de Anjou (numit astfel deoarece detinea Anjou ca apanaj), devine conte de Provence, in 1246, prin casatorie. (Dupa douazeci de ani, Carol de Anjou va cuceri, pe de alta parte, regatul Siciliei). Incepand din 1295, contele de Burgundia (este vorba de viitorul Franche-Comte) este, si el, un membru al Capetienilor. Coroanele Navarrei si Frantei se afla intr-o uniune personala din 1285 pana in 1328.
Intemeiat in secolul al XI-lea de catre contii de Albon, cunoscuti apoi sub titlul de `delfini`, Dauphine, aflat in permanent conflict cu comitatul de Savoia, sfarseste prin a se trece sub protectia regelui Frantei. Delfinul Humbert al II-lea, plin de datorii, isi vinde posesiunile celui din urma, in 1349 (`transferul` Dauphine-ului).
Papii isi au resedinta la Avignon intre 1309 si 1377. (Papalitatea, care a dobandit comitatul Venaissin in 1274, cumpara Avignon de la contele de Provence in 1347.)
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
