Din punct de vedere lingvistic, istoria celor doua mari insule se reduce, incepand din Evul Mediu, la o rezistenta mai mult sau mai putin curajoasa a graiurilor celtice in fata englezei. Astazi, doar 1,1% din populatia arhipelagului are ca limba materna o limba celtica. Galezii, irlandezii si scotienii se pretind totusi, sub diverse aspecte, a fi legati de un trecut cultural celtic, chiar si numai pentru a se deosebi, prin aceasta, de englezi.
Din punct de vedere politic, hegemonia Angliei sau absenta acesteia reprezinta laitmotivul ce are drept cuvant-cheie unitatea. Dupa Tara Galilor, unita cu Anglia de la sfarsitul secolului al XIII-lea, in 1707 vine randul Scotiei: din unirea celor doua regate se formeaza Marea Britanie. In 1801 regatul Irlandei - care a devenit, practic, o colonie - intra si el in cadrul uniunii. Intregul ansamblu primeste numele de Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei. Acesta are ca drapel o sinteza a emblemelor celor trei tari, numita Union Jack. In secolul al XIX-lea, nationalistii irlandezi revendica abrogarea uniunii. Nu o vor obtine, in 1921, decat pentru o parte a insulei. Protestantii din Ulster, dimpotriva, sunt `unionisti`. Insula Man si Insulele anglo-normande, in schimb, alipite direct Coroanei si avand statute speciale, nu au intrat niciodata in uniune.
Britanicii considera in zilele noastre ca Marea Britanie adaposteste trei `natiuni`: engleza, galeza si scotiana. Irlanda ridica o problema deosebita, statutul Irlandei aparand mereu ca `o secesiune in interiorul secesiunii` (fata de Irlanda in general). Irlandezii din nord, daca sunt catolici, se considera pur si simplu irlandezi, precum cei din sud. Daca sunt protestanti, apartin nationalitatii britanice: formeaza ei prin aceasta o `natiune` distincta In general, in Marea Britanie exista indoieli in aceasta privinta.
Originile a patru tari
Cele doua insule sunt locuite de celti in momentul in care romanii, in 43-47, cuceresc jumatatea sudica a Marii Britanii. Delimitata la nord de zidul lui Adrian si incluzand actuala Tara a Galilor, ea face parte din Imperiul Roman pana la inceputul secolului al V-lea. Populatia, mai mult sau mai putin romanizata, a utilizat in continuare graiurile celtice (britone). Ca si restul imperiului, Britania romana adopta crestinismul in secolul al IV-lea. Irlanda si regiunile de la nord de zidul lui Adrian raman in epoca respectiva pur celte si, in principal, pagane.
Anglo-saxonii
Atunci cand, la inceputul secolului al V-lea, Imperiul Roman isi retrage legiunile, unii germanici sunt deja instalati in sud-estul insulei, fara indoiala in calitate de mercenari. Numarul lor creste ulterior si ajung sa intre in conflict cu celto-romanii. Printre germanici, veniti de pe litoralul dintre Rin si Iutlanda, traditia ii distinge pe iuti, saxoni si angli... dar in aceasta privinta nimic nu este sigur si atunci este preferabil sa fie denumiti in mod global anglo-saxoni, de vreme ce multa vreme organizarea lor politica ramane neclara.
In fata anglo-saxonilor (inca pagani), celto-romanii se supun sau se retrag catre vest, in ciuda efemerelor succese care vor alimenta legenda regelui Arthur. Unii dintre ei traverseaza Canalul Manecii si se instaleaza in Armorica.
La sfarsitul secolului al VI-lea, regatele anglo-saxone de Kent, Essex (saxoni estici), Sussex (din sud), Wessex (din vest) sunt deja formate. Cele din East-England, Mercia (`Marche`), Deira si Bernicia (ultimele doua vor forma in secolul urmator Northumbria) abia se contureaza.
Bisericile celte si biserica romana
In secolul al V-lea, Sfantul Patrick, celto-roman, intemeiaza Biserica irlandeza, oferind rolul principal manastirilor, bine adaptate unei tari lipsite de o autoritate centrala. In secolul urmator, irlandezul Sfantul Colomban fondeaza manastirea Iona, iar crestinismul castiga de partea sa vestul Scotiei. Sfantul David, si el marcat de influenta irlandeza, desavarseste, in aceeasi perioada, convertirea Tarii Galilor.
In ceea ce-l priveste, papa Grigore cel Mare, preocupat de reintegrarea Marii Britanii in sanul lumii `romane`, il trimite acolo in 597 pe Sfantul Augustin, un italian. Primit la curtea regelui de Kent, Augustin ajunge curand arhiepiscop de Canterbury. In 634, convertirea regelui Northumbriei determina crearea unui al doilea arhiepiscopat la York. Regii de Wessex, Mercia si Essex adopta putin dupa aceea crestinismul. De atunci, Biserica si regalitatea se sprijina reciproc.
Biserica Irlandei recunoaste preeminenta Romei astfel reafirmata. Cea a Tarii Galilor, dimpotriva, accepta cu greu integrarea anglo-saxonilor in cadrul crestinatatii. In Scotia se confrunta doua influente, irlandeza si romana (via Northumbria): una se exprima prin cultul Sfantului Colomban, cealalta prin cel al Sfantului Andrei, importat de la Roma.
Formarea regatului Angliei
In timpul domniei lui Offa (757-796), Mercia detine pozitia dominanta dar, expusa din toate partile, aceasta se dovedeste a fi dificil de aparat. Regii din Wessex beneficiaza de o situatie strategica mai buna: in secolul urmator ei preiau controlul asupra Merciei, apoi incearca sa reuneasca sub autoritatea lor intreaga Anglie. (Si totusi, cei care vor da numele lor tarii vor fi anglii si nu saxonii.)
In 865 intervin danezii. Ei cuceresc sudul Northumbriei si o mare parte a Merciei, apoi ataca Wessexul unde domneste Alfred cel Mare (871-899). Acesta opune rezistenta, ocupa Londra si sfarseste prin a obtine o impartire a tarii: danezii pastreaza nordul si estul (Danelaw), unde se instaleaza in numar mare, iar Alfred pastreaza teritoriile Wessex, Kent si jumatate din Mercia. In secolul al X-lea, succesorii lui Alfred profita de disensiunile dintre danezi pentru a recuceri, in mai multe etape, Danelaw. Noile ofensive daneze din jurul anului 1000 il vor aduce pe tronul Angliei pe un danez, Knud cel Mare (1017-1035, de altfel rege al Danemarcei incepand din 1018). Acest fapt nu va afecta unitatea regatului care, in 1042, va reveni unui descendent al lui Alfred, Eduard Confesorul.
Limba saxonilor de vest (numita `vechea engleza`) se impune in Anglia ca limba literara in secolele IXX. Danezii sunt asimilati in rastimpul catorva generatii.
Tara galilor
Construirea, la ordinul lui Offa, a unui `dig` de pamant care sa protejeze Mercia in fata incursiunilor celtice marcheaza nasterea Tarii Galilor. La vremea respectiva, anglo-saxonii ii denumesc pe celti weallas (`straini`), termen din care provine Welsh (`galez`), in vreme ce galezii isi spun Cymry (`oamenii tarii`). In secolele al IX-lea si al X-lea, `Marii regi` care reuneau sub autoritatea lor, intr-o forma federala, mai multe regate mici domina cea mai mare parte a Tarii Galilor. In fata atacurilor vikingilor norvegieni, ei ajung insa sa se puna sub protectia regilor saxoni. Ultimul mare rege este invins si ucis in 1063 de catre saxonul Harold (care va cunoaste aceeasi soarta in fata normanzilor, trei ani mai tarziu).
In perioada marilor regi s-a format o literatura intr-o limba deja bine definita: galeza.
Irlanda
In vremea Sfantului Patrick, aceasta se impartea in mai multe regate mici, necunoscand viata urbana si utilizarea monedei. Totusi, regii sunt organizati conform unei ierarhii, pe care cateva mari familii doresc sa o consolideze in propriul beneficiu: in acest proces isi afla originea cele patru provincii (Leinster, Munster, Connacht si Ulster). Biserica Irlandei respecta cultura traditionala. Astfel, literatura gaelica, care cuprinde un amestec de teme celtice cu teme crestine, cunoaste o inflorire remarcabila pana la sosirea vikingilor norvegieni, in 795. Numeroase manastiri sunt atunci distruse. Vikingii intemeiaza, de asemenea, orase (Dublin, Waterford, Cork, Limerick ...) si se implica in curand in rivalitatile dintre marile familii. Acestea vor marca istoria Irlandei pana la interventia normanda din secolul al XII-lea. (La putin timp dupa anul 1000, Brian Boru, originar din Munster, reuseste sa uneasca sub autoritatea sa intreaga insula: domnia sa nu dureaza decat cativa ani...)
Formarea regatului Scotiei
In secolul al VI-lea, patru populatii isi impart Scotia: in est si nord, pictii, conglomerat de neamuri in parte celte; in vest, irlandezi, scoti (regatul Dalriada), in sud-vest, celti britoni (regatul de Strathclyde), in sud-est, anglo-saxonii din Northumbria.
Raporturile de forta dintre aceste populatii sunt fluctuante. Legaturi matrimoniale duc la apropierea familiilor regale ale scotilor si pictilor in secolul al VIII-lea. Pe de alta parte, invazia vikingilor norvegieni in Arhipelagul Hebridelor si Marea Irlandei ii desparte pe scoti de verii lor irlandezi. Urmeaza, in secolul al IX-lea, o fuziune intre cele doua regate, al scotilor si al pictilor, in favoarea lui Scot Kenneth mac Alpin, a carui familie va domni pana in secolul al XIII-lea. Limba galica a scotilor devine, in aceasta perioada, predominanta.
Blocat de norvegieni la vest si la nord, noul regat (numit de Alba) se extinde spre sud, ciocnindu-se, din secolul al X-lea, cu regii Angliei. El isi va lua numele de Scotia in anul 1034.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
