Dezastrul din 1898 si razboiul rifului
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Cuba este zguduita de revolte succesive, urmarite cu interes de SUA. In 1895, Spania se multumeste cu o actiune militara de mare anvergura care totusi nu are rezultate concrete. In anul urmator, Filipinele, la randul lor, se rascoala. Explozia unei nave de razboi americane la Santiago de Cuba, in 1898, ofera SUA prilejul de a interveni. Infranta pe mare, Spania este obligata sa le cedeze Cuba, Porto-Rico (care nu se revoltase) si Filipinele. Aceasta crancena incercare pentru Spania este dublata de pierderea unor piete pretioase.
Dupa cativa ani, Franta, care spera sa se instaleze in Maroc, atrage Spania de partea sa pentru zona nordica (Conferinta de la Algesiras, 1906). Incepe astfel o noua aventura coloniala, dificila si impopulara. In razboiul Rifului (1921-1927), spaniolii nu-i pot infrange pe marocanii lui Abd el-Krim decat cu ajutor francez. Marocul spaniol devine un bastion al armatei.
Socialism si anarhism
Catre sfarsitul secolului al XIX-lea, socialismul de inspiratie marxista (mai tarziu reformist) devine predominant in randul muncitorilor din Madrid si din regiunile industriale nordice (Asturii, provinciile basce). In schimb, pe coasta Mediteranei (Aragon, Catalonia, Valencia, Andaluzia) anarhismul il depaseste, in cadrul clasei muncitoare, dar si printre taranii saraci sau printre zilierii agricoli. Ostil institutiilor statului, predicand absenteismul electoral, anticlerical, deseori adept al actiunii violente, anarhismul va face dificila unificarea stangii spaniole.
Catalanii si bascii
`Catalonismul`, miscare autonomista burgheza, capata importanta la sfarsitul secolului al XIX-lea. Organizatia sa cea mai reprezentativa, Liga regionalista, se arata ostila agitatiei revolutionare. Ea obtine in 1914 crearea unei institutii catalane specifice, cu vocatie culturala, numita Mancomunitat (care va fi suprimata in 1925). O miscare autonomista (chiar adepta a independentei) mai populara va prinde contur dupa 1917, sub conducerea lui Francesc Macia. Aceasta va trece in anii 30 de partea stangii spaniole, dreapta opunandu-se oricarei autonomii.
Bascii - foarte catolici si atasati privilegiilor lor locale - au reprezentat principalul sprijin al carlismului (solid instalat in Navarra si in provincia Alava pana in 1936 si dupa aceea). Pe de alta parte, in 1895 se formeaza Partidul Nationalist Basc (PNV). Acesta se opune atat socialistilor (puternici in regiunea industrializata Bilbao), cat si moderatilor centralisi. La randul sau, acest partid va ramane in 1936 in tabara republicana, opunandu-se dreptei anti-autonomiste.
De la Primo de Rivera la cea de-a doua republica
Cu toate ca nu participa la Primul Razboi Mondial, incepand din 1917, Spania cunoaste o grava criza sociala, politica si militara (infrangerea armatei sale in Riful marocan in 1921). Sustinut de Alfonso al XIII-lea, generalul Primo de Rivera preia puterea in 1923, in urma unui pronunciamento. Regimul sau, autoritar dar cu pretentii de reformism, obtine spijinul monarhistilor moderati... si al sindicalistilor socialisti, apoi se destrama. Primo de Rivera demisioneaza in 1930.
O data cu abdicarea lui Alfonso al XIII-lea, in 1931, este proclamata Republica. Stanga, majoritara in Cortes-urile constituante, initiaza profunde schimbari: reoganizarea armatei, laicizarea societatii, reforma agrara. In 1932, Catalonia obtine statutul de autonomie. Stanga loveste astfel in conservatori, fara a-i satisface pe anarhisti, care considera reforma agrara prea lenta. Dupa dizolvarea Corts-urilor, alegerile sunt castigate de dreapta, in conditiile in care anarhistii sustin abtinerea de la vot. Anul urmator in Asturii izbucneste o mare revolta muncitoreasca: represiunea acesteia este condusa de generalul Franco. In 1936, o noua dizolvare determina partidele de stanga sa formeze un Front Popular in vreme ce anarhistii renunta la absenteism. Stanga revine la putere. In randurile sale insa, socialistii au cedat teren in fata comunistilor, acestia la randul lor fiind in relatii proaste cu anarhistii. La dreapta, radicalismul politic se exprima prin infiintarea in 1933, de catre fiul lui Primo de Rivera, Jose Antonio, a unei miscari extremiste, Falanga. Totul este urmat de instaurarea unui climat de violenta pe care guvernul nu o poate calma.
Razboiul civil
O rebeliune militara, pregatita de mai multi generali, izbucneste la 18 iulie 1936. Punctelor de sprijin initiale (Marocul spaniol si Navarra carlista) li se adauga in curand o mare parte a Aragonului, Vechea Castilie, Lenul, Galicia, vestul Andaluziei... In schimb, la Madrid si la Barcelona, in fata militiilor muncitoresti inarmate, esecul este total. La fel se desfasoara lucrurile in nord (Asturii, Cantabria, Tara bascilor). Pronunciamento duce la divizarea tarii in doua, si o arunca in razboi. In august, `nationalistii` (opozantii Republicii) cuceresc Estremadura, in septembrie, Guipuzcoa.
Starea de razboi exacerbeaza conflictul ideologic dintre cele doua tabere. In cea republicana, sunt predominate actiunile revolutionare. Anticlericalismul se transforma in violenta: mii de preoti isi gasesc sfarsitul. Sustinerea (furnizare de arme etc.) din partea URSS si a Brigazilor internationale ale Cominternului ii favorizeaza pe comunisti. De partea cealalta, in spatele generalilor se simte influenta falangistilor si a carlistilor. Cel mai important sprijin ideologic va sosi, totusi, din partea Bisericii - datorita caracterului antireligios al regimului republican - si astfel lupta nationalistilor se va transforma in `cruciada`. Nationalistii beneficiaza de ajutorul militar al Italiei mussoliniene si al Germaniei naziste.
In 1937, ei cuceresc Biscaya (in acele imprejurari, in aprilie, germanii bombardeaza Guernica), Cantabria si Asturiile. In anul urmator, ating Mediterana la nord de Valencia, izoland Catalonia de restul zonei republicane. Catalonia este, la randul ei, ocupata in ianuarie - februarie 1939. Madridul cade in martie.
Razboiul a facut 300.000 de victime (lupte, bombardamente, executii...). Totodata, 440 000 de spanioli au luat drumul exilului in 1939, dintre care doua treimi nu s-au mai intors niciodata.
Regimul franchist
Plasat de catre apropiatii sai in fruntea taberei nationaliste, generalul Franco s-a autoproclamat, la 1 octombrie 1936, sef al statului pe durata razboiului iar apoi, la incheierea acestuia, pe viata, cu titlul de caudillo (`calauza`).
Pana la moartea sa, in 1975, Spania va fi un regat fara rege, supusa unui regim autoritar, aparator al celor mai traditionale `valori` hispanice. Autonomiile sunt inabusite, iar utilizarea exclusiva a castilianei este impusa ca o conditie a unitatii nationale.
Franco tine Spania in afara celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar, dupa 1945 este extrem de izolat. In anii 1950, razboiul rece a favorizat o apropiere de SUA. Regimul intreprinde, ulterior, cu succes, modernizarea economica a tarii... care, in mod inevitabil, antreneaza transformarea societatii spaniole. In 1969, Franco il desemneaza ca succesor al sau pe Juan Carlos, nepotul lui Alfonso al XIII-lea.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
