La sfarsitul secolului al XVII-lea, Europa pandeste cu nerabdare moartea lui Carol al II-lea, regele fara mostenitori al Spaniei. Habsburgii austrieci considera ca succesiunea verilor lor din Spania le revine de drept: arhiducele Carol, cel de-al doilea fiu al imparatului Leopold, se pregateste pentru acest moment. Regele Frantei, Ludovic al XIV-lea, casatorit cu Maria-Tereza, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, poate si el sa emita pretentii, in numele urmasilor sai. Anglia nu doreste nici o concentrare a puterii habsburgice si nici intrarea Spaniei (cu atat mai putin a coloniilor acesteia) sub tutela Frantei. Ea este gata sa accepte ideea unei impartiri a succesiunii, propusa cu un anume realism - de Ludovic al XIV-lea. In acest timp, spaniolii, care resping ideea unei impartiri, prefera o alta solutie: inaintea mortii sale, in 1700, Carol al II-lea lasa toate posesiunile sale lui Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea.

Filip de Anjou, devenit Filip al V-lea, ajunge la Madrid in 1701. O aripa a familiei de Bourbon (care domneste in Franta din 1589) va domni de aici inainte asupra Spaniei. Habsburgii austrieci, Anglia si Provinciile Unite formeaza o Mare Alianta care va declara razboi Frantei si Spaniei in 1702.

Razboiul pentru succesiunea la tronul Spaniei

Catalanii, ostili politicii absolutiste a Bourbonilor, il primesc in 1705 la Barcelona pe arhiducele Carol, care se proclama rege al Spaniei (Carol al III-lea). Francezii lupta alaturi de spaniolii fideli lui Filip al V-lea (castilani, navarezi, basci). In 1706, Carol ajunge sa controleze, in afara Cataloniei, Valencia, Aragonul si Balearele. Si totusi, in anul urmator, franco-spaniolii reiau Aragonul si Valencia, incluse imediat in regatul Castiliei (privilegiile lor, fueros, fiind suprimate). Catalonia nu va fi ocupata decat in 1711, cu exceptia Barcelonei si Taragonului.

Or, in acelasi an, la moartea fratelui sau, Iosif I, Carol ajunge imparat. Anglia respinge ideea reconstituirii imperiului lui Carol Quintul si cauta o solutie razboiului. In 1713, toti beligerantii, mai putin Carol, semneaza Tratatul de la Utrecht. Filip al V-lea pastreaza Spania si coloniile acesteia. Sardinia, Neapole, Milanul si Tarile de Jos revin lui Carol, Sicilia - ducelui de Savoia. Anglia ramane cu Gibraltarul, cucerit in 1704, si cu Minorca, ocupata in 1708 (pe care o va restitui in 1783). Ea obtine, de asemenea, privilegii comerciale in coloniile spaniole.

Carol continua lupta, probabil cu speranta de a desprinde Catalonia de Spania, apoi accepta semnarea pacii la Rastadt, in martie 1714. Barcelona rezista in fata trupelor lui Filip al V-lea pana in septembrie. Carol nu va renunta in mod oficial la coroana Spaniei decat in 1725.

Spania secolului al XVIII-lea

Filip al V-lea reorganizeaza armata si marina si intareste aparatul de stat. In 1716, decretele numite Nueva Planta (`noile baze`) instituie in teritoriile fostei coroane a Aragonului administratia regala si un nou regim fiscal. Cu toate acestea, Catalonia isi va mentine propriul drept civil si isi va recapata, in 1759, o anume autonomie. Doar Navarra si provinciile basce, care l-au sustinut pe Filip al V-lea, isi pastreaza fueros si scapa reinstaurarii autoritatii regale.

Spaniolii refuza sa renunte la Italia: din 1717 invadeaza Sardinia, stapanita de austrieci, si ataca Sicilia. Anglia si Franta se opun acestei initiative. Don Carlos, fiul lui Filip al V-lea si al celei de-a doua sotii a acestuia, italianca Elisabeta Farnese, obtine macar ducatul de Parma, in 1731. In 1734, spaniolii - aliati acum cu francezii impotriva Austriei - cuceresc Neapole si Sicilia. Patru ani mai tarziu, Don Carlos devine rege al Neapolelui si Siciliei. In 1748, fratele sau, Don Filip, primeste ducatul de Parma. Aceste state vor ramane insa distincte in cadrul regatului Spaniei.
Sub numele de Carol al III-lea, Don Carlos domneste asupra Spaniei de la 1759 la 1788. El se comporta ca un monarh luminat, dar tara se dovedeste putin receptiva fata de politica de reforme.

Deceptiile aliantei cu Franta

In 1793 spaniolii ataca Franta revolutionara dar, respinsi imediat, sunt nevoiti sa semneze pacea. Spania se confrunta in acel moment cu o dilema: o alianta cu Anglia ar fi alimentat din nou ostilitatea Frantei, iar o alianta cu Franta ar fi adus coloniile americane la bunul plac al englezilor. In ciuda repulsiei pe care i-o starneste Revolutia, Spania alege in 1796 cea de-a doua solutie (reinnoita in 1800).

Ea se gaseste in acest fel antrenata, in 1801, intr-un razboi de frontiera (castigat cu usurinta) impotriva Portugaliei, aliata Angliei. In 1805, Napoleon obtine din partea Spaniei o conventie navala: aceasta provoaca nelinistea Angliei care, in acelasi an, distruge la Trafalgar flotele franceze si spaniole. Ulterior, Napoleon organizeaza o expeditie franco-spaniola impotriva Portugaliei, care se desfasoara in 1807.

Dupa un an, o razmerita instigata de principele mostenitor (viitorul Ferdinand al VII-lea) il determina pe regele Carol al IV-lea sa abdice in favoarea acestuia. Napoleon nu accepta noua situatie: convocata la Bayonne, familia regala este obligata sa-i ofere coroana. El i-o atribuie fratelui sau, Joseph Bonaparte, cu asentimentul notabilitatilor reunite de circumstanta.

Razboiul de independenta

Marea masa a populatiei, ostila ocupatiei straine, il respinge imediat pe Joseph. Revolta izbucneste la 2 mai 1808 la Madrid si cuprinde intreaga tara. La sfarsitul anului, Napoleon se decide sa intervina personal: isi asigura controlul marilor drumuri si al oraselor dar peste tot izbucneste razboiul de gherila. In 1810, francezii par sa-l castige: `junta suprema insurectionala` spaniola, formata in 1808, este cantonata la Cadiz, corpul expeditionar britanic, comandat de Wellington, se afla la Lisabona. In 1812 situatia se schimba: armatele franceze, descompletate pentru sustinerea campaniei din Rusia, sunt nevoite sa bata in retragere. In noiembrie 1813, armata anglo-spaniola trece Pirineii.

Gherila impotriva francezilor, feroce de ambele parti, a capatat un caracter popular si national cu ajutorul clerului. Intreaga Spanie a fost implicata, inclusiv Catalonia, alipita oficial Imperiului Francez in ianuarie 1812. Reunite la Cadiz, Cortes-urile adopta in 1812 o Constitutie liberala si unitara, care demonstreaza interesul pentru modernizarea statului. Majoritatea populatiei insa nu are aceasta preocupare: in 1814, deci, Ferdinand al VII-lea poate restabili Vechiul Regim.

Carlismul

In 1820, un pronunciamento (lovitura de stat militara, careia ii vor urma multe altele) ii aduce la putere pe liberali. (Pana in 1875, armata, in traditia razboiului de independenta, va reclama apartenenta la o ideologie `liberatoare`.) Ferdinand obtine sprijinul puterilor europene: in 1823, o interventei militara franceza pune capat acestei experiente.

Deoarece Ferdinand nu a avut copii, fratele sau, Don Carlos - seful miscarii antiliberale - ar trebui sa mosteneasca tronul. Dar, in 1830, in urma celei de-a patra casatorii, lui Ferdinand i se naste o fiica, Isabella. Ca urmare a abolirii de catre Ferdinand a `legii salice` (de succesiune pe linie exclusiv masculina) introdusa de Filip al V-lea, Isabella ii succeda in 1833 tatalui ei, sub autoritatea regentei exercitate de mama ei. Cu toate acestea, Don Carlos se proclama rege sub numele de Carol al V-lea: astfel izbucneste primul `razboi carlist`.

El va dura pana in 1840. Carlistii sunt aparatorii absolutismului regal, ai privilegiilor locale (fueros) si ai Bisericii catolice. Astfel, ei sunt puternici in provinciile basce, in Navarra, in Catalonia... cel putin in zonele rurale. Carlistii se vor ridica din nou la lupta in 1846-1849, apoi in 1872-1876.

Prima Republica si Restauratia

Pentru a face fata carlismului, monarhia se apropie de liberali, dar acestia se dovedesc incompetenti. In 1868, o revolutie (la Gloriosa), condusa de generalul catalan Primo, rastoarna regimul si o constrange pe Isabella sa se exileze. Noii lideri doresc instaurarea unei monarhii parlamentare. Pentru aceasta este insa nevoie sa fie gasit un rege. O data indepartata candidatura lui Leopold de Hohenzollern (membru al aripii catolice a familiei), alegerea se opreste in 1870 asupra lui Amedeo de Savoia, fiul regelui Italiei. Descurajat de dificultatile intalnite, acesta abdica in 1873. Urmeaza un efemer regim republican, caruia armata - de aici inainte atasata ordinii - ii pune capat in 1874. In anul urmator, fiul Isabellei, Alfonso al XII-lea, urca pe tron. In 1876 este adoptata o Constitutie. Simultan, carlistii sunt infranti, iar fueros de care se bucurau provincile basce sunt, in linii mari, desfiintate.

Desi votul universal (masculin) a fost introdus in 1890, noul regim (numit al Restauratiei) nu este perceput ca democratic, deoarece este prea mult grevat de clientelism si fraude electorale. El va dura pana in 1923.

Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft