Viorel are 35 de ani. Este o persoana
preocupata de diferite lucruri, chiar foarte preocupata de ele. Daca l-ai
cunoaste ai presupune ca este o persoana retrasa, plina de ganduri,
relativ tacuta. Pentru sotia lui este foarte dificil sa stie ce
gandeste. De multe ori pare trist, daca il intrebi ceva pare si
absent. Nu prea manifesta initiativa, acasa se uita multe ore la tv.
Se mai entuziasmeaza la cate un meci de fotbal. Atunci chiar tipa.
Uneori in trafic are cam aceleasi manifestari. Multe ore din zi sta
pe la serviciu. Uneori cu treaba, alteori ￢dintr-o datorie￢,
spune el. Ajuns acasa pica intr-un fel de stare de lipsa de vlaga.
Sotia lui este nemultumita. Toate
sarcinile casei pica pe ea, nimeni nu poate sa o ajute intr-un fel
sau altul. Nici sexual nu este prea multumita si oricum fac sex rar
(dupa parerea ei). Ea resimte mici dificultati, dar de cele mai multe
ori este satisfacuta de faptul ca baiatul lor merge bine la scoala.
Despre copil ea vorbeste cu placere, spune ca ii place cum merge, ca
nu prea seamana cu tatal lui. Ea este o persoana activa, mai mereu in
actiune si gata de munca pentru a rezolva problemele care tot apar.
O situatia care nu are nimic special,
ati putea-o caracteriza pe buna dreptate. O familie care merge bine,
care nu atrage atentia prin nimic si care isi vede linistita de
situatia materiala pe care o au. Sunt impreuna de circa 10 ani. Nici
cand s-au cunoscut nu a fost nimic special. Faptul ca nu atrag
atentia ii face sa nu mai bage de seama ceea ce se petrece intre ei.
Amandoi par sa fie multumiti de ceea ce se petrece. Aproape ca nici
nu se cearta, aproape ca nici nu sesizeaza ca sunt acasa. Multe
obiceiuri persoanale au devenit atat de obisnuite ca nimic nu pare sa
fie important.
Baiatul intr-o zi a avut o problema la
scoala. O problema la fel de obisnuita. S-a batut cu un coleg
dintr-un motiv anodin. Cadrul didactic a informat mama care a raspuns
la telefonul suparat al sau. O alta discutie obisnuita in mediul
cultural dat. Nimic special. Nimic aparte. Si totusi mama a prins din
zbor aceasta problema si a incercat s-o rezolve. S-a adresat
unui psiholog pentru copii. Acesta nu a considerat ca baiatul ei are
vreo problema. Lucrurile au ramas asa. Povestea copilului s-a
repetat. De data asta, acelasi cadru didactic a informat aceiasi
mama. Mama a luat decizia sa mai faca o incercare, dar de data asta
mergand la o consiliere psihologica fara copil. Totusi a mers
insotita de sotul ei. Un alt moment obisnuit.
In cadrul intalnirii, desi au plecat de
la copil, au ajuns sa vorbeasca despre ei, despre legatura lor de
cuplu si de ceea ce (nu) se intampla intre ei. Atmosfera din cabinet
devenise foarte incordata. O tensiune care devenise brusc prea mare.
Cei doi, dupa ani de zile au ajuns sa realizeze ca sunt un cuplu si ca
au multe probleme... obisnuite.
Iar pentru asta cei doi au avut nevoie
de o problema a baiatului, care nu suferea de nimic in mod special ￢
era doar un baiat care isi cauta propria agresivitate, propria
identitate, propriul mod de a fi. Dar intr-un context familial din
care agresivitatea fusese eliminata. Sau macar se incercase lucrul
acesta. Treptat, cei doi au putut sa exprime mai multe lucruri, sa se
manifeste mai liber si mai agresiv, iar lucrul acesta sa nu produca o
distrugere a relatiei lor. Baiatul a jucat rolul de portavoce a unei
suferinte familiale, nici unul din cei doi nu era satisfacut, amandoi
erau intr-o mare suferinta... obisnuita si ea.
Vorbim aici despre rolurile pe care cei
doi le joaca in cadrul cuplului, de un rol masculin care era departe
de a fi jucat de el si de un rol feminin pe care ea nu il juca. Nu
putem spune ca era invers, era o legatura in care diferenta dintre un
rol masculin si unul feminin nu era facuta. In lumea lor fantasmatica, fiecare isi dorea sa fie barbat si
femeie, dar nici unul nu putea sa faca asta... pana cand propriul
copil a reusit sa exprime asa cum a putut ￢ facand un lucru
obisnuit pentru varsta lui.
Sfatul psihologului: Luati lectii de viata, de la propriul copil
