Conflictul izbucneste in Boemia
Ostili fata de autoritarismul Habsburgilor (regi ai Boemiei) nobilii necatolici din aceasta tara se razvratesc, ii molesteaza pe delegatii regali (defenestrarea de la Praga, 1618), proclama in 1619 decaderea din drepturi a lui Ferdinand de Habsburg (devenit, putin timp dupa aceea, imparatul Ferdinand al II-lea) si il numesc in locul sau, ca rege al Boemiei, pe electorul palatin Frederic al V-lea (de religie calvina). In 1620, Ferdinand ii zdrobeste pe insurgenti la Muntele Alb (in apropiere de Praga), iar Frederic fuge. Bunurile sale sunt confiscate si demnitatea electorala este atribuita ducelui de Bavaria.
Trupele imperiale ii urmaresc pe partizanii lui Frederic pana in Germania de nord, unde acestea infrang fortele regelui (luteran) al Danemarcei. In 1629, Ferdinand al II-lea promulga Edictul de restituire, anuland secularizarile operate de facto dupa 1555. Totodata, succesele imperiale provoaca ingrijorarea regelui (luteran) al Suediei, Gustav-Adolf, care decide, la randul sau, sa intervina in Germania. Finantat prin subsidii franceze, aliat cu Brandenburg si Saxonia, el ii respinge pe imperiali si isi pierde viata pe campul de batalie, in 1632. O data cu infrangerea ulterioara a suedezilor, imparatul semneaza cu Saxonia (principala aliata germana a Suediei) pacea de la Praga, din 1635, care este insotita, in Germania, de o veritabila reconciliere nationala.
In aceste conditii, Franta (guvernata de Richelieu) decide sa relanseze razboiul, pentru a anula succesul Habsburgilor. Trupele sale ocupa imediat Alsacia, in vreme ce aliatii sai, suedezii, isi reiau campaniile victorioase. Imparatul Ferdinand al III-lea accepta sa negocieze.
Din acest razboi - cel mai atroce din epoca moderna - Germania iese distrusa. Se estimeaza ca in decursul a 30 de ani ea a pierdut doua cincimi din populatie.
Tratatele din Westfalia
Incheiate in 1648 la Munster si Osnabrck, acestea pun capat razboiului si confirma, practic, situatia existenta: independenta Confederatiei elvetiene si a Provinciilor Unite (care parasesc astfel in mod formal imperiul), cedarea catre Franta a celor trei Episcopate (Metz, Toul si Verdun). Franta obtine in plus o parte a Alsaciei si o serie de drepturi asupra restului provinciei, pe care Ludovic al XIV-lea va sti sa le exploateze. Regelui Suediei ii revin fostele principate ecleziastice de Bremen si de Verden, precum si Pomerania occidentala. (Aceste teritorii nu se desprind de imperiu, spre deosebire de cele care intra sub stapanirea Frantei.)
Brandenburg primeste Pomerania orientala, fostele episcopate de Minden si de Halberstadt ca si `expectativa` fostului arhiepiscopat de Magdeburg (anexat in 1680); Mecklenburg obtine fostele episcopate de Ratzenburg si de Schwerin; Saxonia pastreaza Luzacia, cedata de Ferdinand al II-lea in 1635. In conditiile in care Palatinatul electoral este mentinut, ducele Bavariei pastreaza Palatinatul Superior si demnitatea electorala: de acum inainte vor fi opt electori in loc de sapte.
Calvinismul devine a treia confesiune legala a Imperiului
La modul general, situatia confesionala a populatiei este declarata ca fiind definitiva, avand anul 1624 drept moment de referinta. In practica, aceasta inseamna ca religia personala a suveranilor va mai putea fi schimbata, dar nu si religia oficiala a fiecarui stat. (Pentru a deveni simultan regi ai Poloniei, electorii Saxoniei se vor converti la sfarsitul secolului al XVII-lea la catolicism, saxonii insa vor ramane luterani.)
In sfarsit, statele germane obtin de jure drept de razboi sau de alianta cu state straine cu conditia de a nu uza de acesta impotriva imperiului.
Din punct de vedere juridic imperiul ramane neschimbat dar, asa cum o dorea Richelieu, nu mai joaca un rol politic. Cu toate acestea, el va ramane in spiritul germanilor ca un cadru `national` de referinta.
Reluarea expansiunii spre est
In Germania secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea, fiecare stat princiar are propria sa curte si propriul sau `Versailles`. In afara Habsburgilor insa, doar suveranii din Brandenburg, Bavaria si Saxonia joaca un rol cu adevarat international. Franta, prin desele sale interventii militare, devine `inamicul ereditar` al Germaniei in ansamblul sau (chiar daca intotdeauna isi gaseste aliati printre principii germani). Cu toate acestea, evenimentele cele mai importante se petrec in est: expansiunea habsburgica in dauna otomanilor, constituirea statului prusac, impartirile succesive ale Poloniei.
Germania fata in fata cu Ludovic al XIV-lea
Ludovic al XIV-lea nu-si poate extinde regatul spre nord si spre est decat pe seama imperiului. Atunci cand este vorba despre posesiuni spaniole (Tarile de Jos, Franche-Comte, care, in general, sunt de cultura franceza), resentimentul starnit nu este prea mare. Anexarea Strasburgului, in urma unei lovituri de forta pe timp de pace (1681), provoaca, in schimb, indignare in Germania. Cel mai grav este momentul in care, in 1689, trupele franceze produc ravagii in Palatinat si incendiaza Heidelbergul, sub pretextul protejarii frontierei Rinului.
Reconstituirea domeniului habsburgic
Infranti in 1683, atunci cand au incercat sa asedieze Viena, otomanii intra intr-un regres constant: armatele austriece cuceresc intreaga Ungarie pana la Carpati. Putin mai tarziu izbucneste Razboiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1714), care se incheie printr-un partaj: in conditiile in care Spania si posesiunile acesteia trec sub controlul Bourbonilor, Habsburgii austrieci dobandesc Tarile de Jos si o parte a fostelor teritorii dependente de Spania din Italia. Viena ajunge astfel in fruntea unui vast domeniu dunarean, a unor importante pozitii in Italia si a unui teritoriu la frontiera nordica a Frantei.
Edificarea statului prusac
In 1511, Albert de Hohenzollern, fiul unui margraf de Ansbach, devine Mare maestru al Ordinului teutonilor. Trecut la luteranism, el secularizeaza ordinul dupa care obtine din partea regelui Poloniei, Sigismund al III-lea, recunoasterea sa ca duce ereditar al Prusiei. In urma legaturilor matrimoniale, electorii de Brandenburg mostenesc ducatul in 1618.
Frederic-Wilhelm (Marele Elector) impune in fruntea statului, numit mai tarziu `prusac`, un guvern central si organizeaza o armata puternica. Posesiunile (dispersate) ale Casei de Hohenzollern capata astfel o reala coeziune. In 1660, Marele Elector obtine din partea regelui Poloniei acordul pentru desfiintarea vasalitatii ducatului Prusiei. Urmasului sau, Frederic, imparatul ii acorda dreptul de a purta titlul de `rege in Prusia`. El se si incoroneaza, de altfel, la Konigsberg, in 1701. Frederic-Wilhelm I (Regele-sergent) intareste statul prusac si mai ales armata acestuia..., dar se arata prudent din punct de vedere militar. Cu toate acestea, prabusirea puterii suedeze ii ingaduie sa obtina, in 1720, sudul Pomeraniei occidentale, inclusiv Stettin-ul.
Saxonii in Polonia
In 1697 polonezii il aleg ca rege pe ducele Saxoniei care, in fruntea Poloniei, isi ia numele de August al II-lea (domnind in continuare si asupra Saxoniei). Incepand din 1700, al doilea Razboi nordic (a se vedea p. 183) opune Suedia - Rusiei si Poloniei si, deci, Saxoniei. In 1704, regele Suediei, Carol al XII-lea, impune alegerea in Polonia a unui nou rege, Stanislas Leszczinski, iar apoi il sileste pe August al II-lea sa abdice. Rusii il readuc pe tron in 1709. La moartea sa, in 1733, francezii reusesc sa impuna din nou alegerea lui Stanislas, cu a carui fiica, Maria, s-a casatorit in 1725 Ludovic al XV-lea.
Aceasta decizie declanseaza Razboiul pentru succesiunea la tronul Poloniei, deoarece rusii si austriecii il sustin pe fiul lui August al II-lea. In cele din urma, acesta ii va succede tatalui sau in 1738 (el va domni asupra Poloniei si Saxoniei pana in 1764) in timp ce Stanislas devine duce de Lorena, cu titlu viager.
Succesiunea la tronul Austriei
Imparatul Carol al VI-lea este preocupat de pastrarea coeziunii viitoare a posesiunilor habsburgice.
In acest sens, el promulga in 1713 o Sanctiune Pragmatica care decreteaza indivizibilitatea acestora si transmiterea lor ereditara in bloc, pe baza dreptului de primogenitura, descendentilor sai masculini sau feminini. In 1740 ii urmeaza fiica sa, Maria-Tereza, casatorita cu Francisc de Lorena, mare duce al Toscanei. Aflata in fruntea Casei de Habsburg, Maria-Tereza poarta titlul de regina a Ungariei si Boemiei. Doar un barbat poate insa sa fie imparat, iar Maria-Tereza spera ca acesta sa fie sotul sau.
Noul rege in Prusia, Frederic al II-lea, invadeaza in 1740 Silezia, asupra careia Casa de Hohenzollern pretindea a avea drepturi. Aceasta determina Franta, intotdeauna aflata in opozitie fata de dinastia de Habsburg, sa intervina, in alianta cu Bavaria. Se declanseaza astfel Razboiul de succesiune la tronul Austriei. Intrati in Praga, francezii si bavarezii il proclama ca rege al Boemiei pe ducele de Bavaria, ales imparat in 1742 sub numele de Carol al VII-lea. (El este cel care ii acorda lui Frederic al II-lea titlul de rege in Prusia.) Austriecii reiau sub controlul lor Boemia in 1743. Dupa moartea lui Carol al VII-lea (1745), Austria si Bavaria ajung la o reconciliere.
Francisc de Lorena obtine coroana imperiala in timp ce Maria-Tereza cedeaza Prusiei cea mai mare parte a Sileziei. Habsburgii nu pastreaza decat o mica parte, numita de acum inainte Silezia `austriaca`.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
