Principala miza a Razboiului de 100 de ani este coroana Frantei, revendicata de regii Angliei. Armata engleza, cu arcasii sai, se dovedeste stralucita: stau marturie in acest sens bataliile de la Crecy (1346) si de la Azincourt (1415). Englezii, perceputi de acum ca niste straini (spre deosebire de Plantageneti in secolul al XII-lea), nu pot detine totusi un control durabil asupra teritoriilor cucerite. Doar Guyenne le furnizeaza un sprijin constant. De cealalta parte, coeziunea regatului Frantei, vast si heteroclit, se bazeaza pe autoritatea unui rege. Pretinzand coroana chiar, englezii seamana confuzie in randul francezilor, care sfarsesc prin a se afunda in razboiul civil (Armagnacii impotriva Burgunzilor). Totusi, ostilitatea francezilor fata de englezi creste necontenit: Ioana dArc va sti sa extraga de aici partea buna a lucrurilor.
Prima faza a razboiului
O data cu stingerea descendentei directe a Capetienilor, in 1328, apare problema succesiunii. Marii nobili ai Frantei il prefera pe Filip de Valois (membru al unei ramuri inrudite) - `pentru ca este nascut in regat`, altfel spus, este francez - in fata altor posibili candidati asa cum este Eduard al III-lea al Angliei, nepot, prin mama sa, al lui Filip cel Frumos.
Dupa ce a acceptat alegerea, Eduard ajunge sa revendice coroana si trece la atac. Obtine succese rasunatoare: in 1340 distrugerea flotei franceze la LEcluse, in Flandra, victoriile de la Crecy (1346), apoi de la Poitiers (1356), unde Ioan cel Bun, regele Frantei, cade prizonier. In 1360, Tratatul de la Bretigny ii atribuie regelui Angliei, in deplina suzeranitate, imensa Guyenne. In schimb, acesta renunta la coroana Frantei. Totodata, Carol al V-lea, care-l are alaturi, in calitate de comandant militar, pe bretonul Du Guesclin, recucereste curand teritoriile cedate. Catre 1375, englezii nu mai detin decat Calais, Ponthieu, regiunile Bordeaux si Bayonne.
Cea de-a doua faza
Se instaureaza un echilibru fragil, pe care problemele mentale ale lui Carol al VI-lea il repun in discutie. La inceputul secolului al XV-lea, doua mari familii franceze se afla fata in fata: familia de Armagnac, puternica in centrul si sudul regatului, si cea de Burgundia. Dar, ducatul Burgundiei, oferit de Ioan cel Bun ca apanaj unuia dintre fiii sai, Filip cel Indraznet, duce o politica tot mai independenta: la insistentele acestuia, in 1420, Carol al VI-lea il dezmosteneste pe delfin (viitorul Carol al VII-lea) in favoarea regelui Angliei, Henric al V-lea, care, reluand razboiul, invinsese cavaleria franceza la Azincourt, in 1415.
Ioana dArc rastoarna situatia in 1429: dupa eliberarea orasului Orleans (pozitie-cheie asediata de englezi), ea il incoroneaza pe Carol al VII-lea la Reims. Din acel moment, englezii sunt nevoiti sa bata in retragere in mod constant. In 1453 nu mai detin controlul decat asupra Calais-ului, iar razboiul ia sfarsit.
Impacati pentru moment cu regele Frantei, ducii Burgundiei au profitat insa de conflict pentru a-si asigura stapanirea asupra unui vast domeniu, cuprinzand teritorii din imperiu si din regatul Frantei. In interiorul acestuia din urma, ei poseda, in afara ducatului Burgundiei, Flandra, Artois si Picardia. Comitatul de Nevers se afla in mainile unei ramuri mezine a familiei. Ducatul Bretagne, la randul sau, a prins gustul independentei. In sfarsit, in cursul secolului al XIV-lea, Barn s-a eliberat atat de suzeranitatea engleza, cat si de cea franceza.
Domnia lui ludovic al XI-lea
Este marcata de lupta impotriva ducelui Burgundiei, Carol Temerarul (1467-1477). Moartea acestuia ii permite lui Ludovic al XI-lea sa anexeze domeniului regal ducatul Burgundiei, Artois si Picardia in vreme ce comitatul de Nevers se transforma intr-o feuda fidela. Doar Flandra, care, in principiu, face inca parte din regatul Frantei, continua, de fapt, sa se sustraga autoritatii acestuia. Regele nu are sub control nici succesiunea Casei de Burgundia, caci Maria, unica fiica a lui Carol, se casatoreste in 1477 cu Maximilian de Habsburg al Austriei. In schimb, Ludovic al XI-lea ocupa comitatul Burgundia (Franche-Comte).
El profita insa si de alte circumstante. In 1462, regele Aragonului, confruntat cu o revolta in Catalonia, cere ajutorul lui Ludovic al XI-lea si ii ofera drept gaj Roussillon si Cerdagne. Ludovic al XI-lea le pastreaza. Pe de alta parte, exercita presiuni asupra Casei de Anjou si reintegreaza domeniului regal apanajul pe care aceasta il detinea (Anjou si Maine). Pe deasupra, obtine din partea contelui de Provence (regele Rene, teoretic rege al Neapolelui, alungat din Italia de Alfonso de Aragon) transmiterea indirecta, pe cale testamentara, a comitatului sau catre regele Frantei. Unirea Proventei cu coroana Frantei este proclamata in 1481.
Vechiul regim
Evul Mediu a lasat drept mostenire urmasilor lui Ludovic al XI-lea doua conflicte: cel dintre coroana Frantei si Casa de Burgundia si, respectiv, cel dintre Casa de Anjou si cea a Aragonului (la Neapole si in Sicilia). Dar, o intreaga serie de casatorii a legat Casa de Aragon de cea a Castiliei (in 1469), Casa de Burgundia de cea de Habsburg (1477) si, dupa o generatie, pe unele de altele. Carol de Habsburg, care mosteneste intregul ansamblu, este ales imparat (Carol Quintul) in 1519. Opozitia fata de Habsburgi va fi dominanta principala a politicii externe a Frantei pana la mijlocul secolului al XVIII-lea.
In interiorul regatului, expansiunea si consolidarea domeniului, realizate prin alipiri de apanaje si alte feude, iau sfarsit, in linii mari, in secolul al XVI-lea si la inceputul celui urmator.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
