Provinciile unite
Desi Starile Generale, formate din reprezentantii Starilor provinciale, sunt organismul suprem al republicii, doua forte vor domina efectiv viata politica a Provinciilor Unite:
- marea burghezie comerciala (`regentii`), atotputernica in Olanda - de departe cea mai bogata provincie - si Zeelanda; in fruntea ei se afla presedintele Starilor Olandei numit `Marele pensionar` si care este, de fapt, principala autoritate civila a tarii;
- prestigioasa familie de Orania-Nassau, din randul careia provine guvernatorul (stadthouder) Olandei si al altor provincii; cel mai adesea el este investit si cu autoritatea militara.
Prima grupare, a carei putere se bazeaza pe extraordinarul avant al comertului maritim olandez din secolul al XVII-lea (`secolul de aur`), are privirile indreptate catre mare; ea are o pozitie dominanta pe timp de pace. Cea de-a doua se preocupa mai degraba de provinciile din interior; ea se impune pe timp de razboi, atunci cand integritatea teritoriala a tarii este amenintata.
In timpul Razboiului de 30 de ani, Provinciile Unite (aliate cu Franta) lupta cu succes impotriva spaniolilor, pe uscat si pe mare. Prin tratatul de la Mnster (1648), Spania le recunoaste in mod formal independenta si cuceririle teritoriale: Flandra zeelandeza, nordul Brabantului, parti din Limburg (intre care Maastricht). Aceste teritorii - populate de catolici - sunt puse sub autoritatea Starilor Generale si denumite `tinuturi ale Generalitatii`.
Ulterior, Provinciile Unite se opun pe mare Angliei, apoi pe uscat lui Ludovic al XIV-lea care incearca sa cucereasca Tarile de Jos spaniole. Ostilitatile ating apogeul o data cu Razboiul Olandei (1672): cand armatele franceze ajung la Utrecht, republica reuseste sa se salveze numai datorita inundarii voluntare a zonei Waterlinie, pamanturile joase dintre Zuiderzee si Rin. In aceasta situatie, Provinciile Unite incheie o alianta de durata cu Anglia impotriva Frantei, Wilhelm al III-lea de Orania devenind rege al Angliei in 1689.
In secolul al XVIII-lea, puterea maritima a Provinciilor Unite intra in declin in favoarea celei engleze. In fata ineficacitatii crescande a regimului, o miscare a `patriotilor` revendica, in cursul anilor 1780, reintoarcerea la virtutile `secolului de aur` si apoi instaurarea unei republici veritabile. Interventia militara a Prusiei (al carei rege este cumnatul stadthouderului Wilhelm al V-lea de Orania) pune capat agitatiilor in 1787.
Tarile de jos Spaniole, apoi Austriece
In Tarile de Jos inca spaniole, Contrareforma, desfasurata viguros, ii constrange pe cei ramasi protestanti sa abjure sau sa emigreze, in special catre Provinciile Unite. Dupa 1648, conflictul se prelungeste intre Spania si Franta. Cu pretul unor razboaie neincetate, cea din urma reuseste sa anexeze Artois, vestul si sudul Flandrei (Dunkerque, Lille...), Cambresis, vestul regiunii Hainaut (Valenciennes, Maubeuge), sudul Luxemburgului (Montmedy, Thionville).
In timpul Razboiului pentru succesiunea la tronul Spaniei, Tarile de Jos intra sub stapanire franceza (1701-1706), apoi anglo-olandeza (1706-1713). In sfarsit, tratatele de la Utrecht si Rastatt (1713-1714) le atribuie Habsburgilor austrieci.
O data cu incheierea pacii dintre Franta si Habsburgi in 1748, Tarile de Jos isi regasesc prosperitatea. Regimul habsburgic se dovedeste a fi centralist (Bruxelles capata infatisarea unei capitale), respectand insa privilegiile traditionale ale provinciilor. Iosif al II-lea (1780-1790), despot luminat, urmareste sa impuna un adevarat proces de modernizare: edict de toleranta in favoarea protestantilor, laicizare, reorganizare administrativa si judecatoreasca. Aceasta determina opozitia starilor constituite (cler, nobilime, magistrati, corporatii...). In conditiile in care Iosif al II-lea refuza sa cedeze in fata acestora, in august 1789 izbucneste `revolutia brabansona`. `Starile belgiene unite` isi proclama independenta in ianuarie 1790 (doar Luxemburgul ramane loialist). Dominat de conservatori, noul regim instaureaza domnia unei adevarate terori albe. Austriecii isi impun din nou controlul asupra tarii la sfarsitul anului.
Impactul revolutiei si al Imperiului
Armatele revolutionare franceze ocupa Tarile de Jos austriece si Liege dupa victoria de la Jemmapes (1792) si apoi din nou, dupa cea de la Fleurus (1794). La inceputul anului 1795 ele invadeaza, de asemenea, Provinciile Unite: Wilhelm al V-lea se refugiaza in Anglia. In acelasi an, Republica franceza anexeaza Tarile de Jos si Liege ca si Maastricht si Flandra zeelandeza. Provinciile Unite devin o `republica-sora`: Republica batava.
In teritoriile anexate, Vechiul Regim dispare asa cum s-a intamplat si in Franta (egalitatea cetatenilor in fata legii, laicizarea societatii, impartire in departamente etc.). Cea mai puternica opozitie este exprimata de Biserica catolica. Dupa Concordatul din 1801, climatul se destinde in timp ce situatia economica se amelioreaza (renasterea portului Anvers, `revolutia industriala` favorizata de Blocada continentala). Regimul napoleonian nu provoaca nici o revolta si astfel, la Waterloo, belgienii vor fi prezenti in ambele tabere (mai ales valoni in tabara lui Napoleon, ce-i drept).
Republica batava, in schimb, este vazuta ca un regim impus dinafara. Se succed trei constitutii: federalista si moderata in 1797, `iacobina` in 1798, `bonapartista` in 1801. Dupa instaurarea unei efemere Comunitati batave in 1805, Napoleon transforma tara in regatul Olandei, avandu-l ca rege pe fratele sau, Louis. Acesta din urma se vede totusi constrans sa abdice in 1810, in urma apararii intereselor olandeze in fata pretentiilor Parisului. Imperiul francez anexeaza fostele Provincii Unite.
La sfarsitul anului 1813 aici izbucnesc insurectii, in timp ce Wilhelm de Orania-Nassau, fiul lui Wilhelm al V-lea, este primit ca un eliberator.
Ramane faptul ca - in ambele tari - `anii francezi` au impus modernizarea societatii pe care Iosif al II-lea, pe de o parte, si `patriotii`, pe de alta parte au dorit-o (fiecare in felul lor).
Esecul reunificarii
Congresul de la Viena (1814-1815) ajunge la un acord privind intemeierea unui regat al Tarilor de Jos care sa reuneasca fostele Provincii Unite, fostele Tari de Jos austriece si Liege, avandu-l ca rege pe Wilhelm de Orania-Nassau (Wilhelm I).
Reorganizarea fostului Sfant Imperiu implica, in acelasi timp, si unele ajustari:
- Prusia, care primeste Renania, obtine ca acesteia sa-i fie alipite Eupen si Malmedy, precum si teritorii luxemburgheze;
- Wilhelm I renunta la posesiunile sale germane (din Nassau) si primeste, in schimb, cu titlu personal, ducatul Luxemburg, ridicat la rangul de mare ducat;
- acest mare ducat este parte integranta din Confederatia germana; chiar la Luxemburg este instalata o garnizoana confederala (prusaca, de fapt).
Constitutia (putin liberala) a regatului Tarilor de Jos instaureaza, in principiu, un echilibru intre nord si sud. Exista doua capitale: Haga si Bruxelles. In practica, nordul pastreaza puterea politica. Marele ducat al Luxemburgului, teoretic distinct, este administrat ca o provincie a regatului.
In sud, nemultumirea se manifesta in trei domenii:
- religios: Biserica catolica se mobilizeaza impotriva politicii voit anticlericale a lui Wilhelm I;
- lingvistic: pentru a inlatura influenta franceza, Wilhelm I impune olandeza ca singura limba oficiala in provinciile flamande si la Bruxelles; aceasta jigneste si ingrijoreaza atat pe valoni, cat si o mare parte a burgheziei flamande care este francofona;
- politic: minoritatea liberala se opune autoritarismului regal.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
