In 1640, in urma unei conspiratii, reprezentantii de la Lisabona ai regelui Spaniei sunt alungati. Ioan, duce de Braganca, este imediat incoronat ca rege al Portugaliei (Ioan al IV-lea). Spania nu renunta la pozitia sa, sufera o serie de infrangeri si, in cele din urma, incheie pace in 1668. Ea isi pastreaza Ceuta.
Din aceasta perioada dateaza intarirea legaturilor economice dintre Portugalia si aliata sa traditionala, Anglia, care, ce-i drept, devine interesata si de un alt debuseu: Brazilia. In fapt, in secolul al XVII-lea, portughezii sunt nevoiti sa cedeze olandezilor intaietatea in Oceanul Indian, iar Brazilia isi arata intreaga importanta: cultura trestiei de zahar este aici dominanta, mana de lucru fiind asigurata de comertul cu negrii din Angola si Mozambic. Aurul brazilian se scurge catre Portugalia.
De la secesiunea Braziliei la republica
Blocada continentala impusa in 1806 de catre Napoleon pune Portugalia in fata unei dileme: ori participa la aceasta si se rupe de Brazilia, ori refuza si este atacata de fortele franco-spaniole... ceea ce se va intampla in anul urmator. Inaintea caderii Lisabonei, familia regala ajunge in Brazilia. Britanicii recuceresc capitala in 1808, reusesc sa-i alunge pe francezi din tara si guverneaza - de facto - Portugalia pana in 1820. In aceste conditii se declanseaza o revolta militara, sprijinita de liberali, care duce la organizarea alegerilor pentru Cortes-uri. In 1821, Ioan al IV-lea revine din Brazilia si accepta o constitutie. Fiul sau cel mare, Pedro, refuza totusi parasirea coloniei, se instaleaza in fruntea partizanilor independentei si se proclama imparat al Braziliei.
La moartea lui Ioan al IV-lea, Pedro I al Braziliei devine Pedro al IV-lea al Portugaliei. Numit regent, fratele sau, Miguel, uzurpa tronul Portugaliei in 1828. Trei ani mai tarziu, Pedro abdica in Brazilia, in favoarea fiului sau, Pedro al II-lea, dupa care revine in Portugalia, il inlatura pe Miguel in 1834 si se stinge din viata in acelasi an. Fiica sa, Maria, ii succeda la Lisabona. De atunci, nu au mai avut loc interferente intre cele doua tronuri.
Incepand din 1851, Portugalia cunoaste o perioada de relativa stabilitate, denumita epoca Regenerarii. Dupa pierderea Braziliei, portughezii isi concentreaza atentia asupra Africii, revendicand intreaga zona cuprinsa intre litoralul Angolei si cel al Mozambicului. Anglia isi exprima dezacordul si constrange Portugalia sa renunte in 1890 la acest proiect.
Acest esec afecteaza prestigiul monarhiei, favorizandu-i pe republicani. In 1910, in urma unei rebeliuni militare si civile sustinute de populatia Lisabonei, se instaureaza Republica. Prin Constitutia din 1911 se trece la votul universal (masculin) de la care sunt exclusi insa analfabetii (70% din populatie). Noul regim isi dovedeste curand ineficacitatea: perioadele de regim parlamentar alterneaza cu loviturile de forta si cu guvernarile de tip autoritar.
Dictatura lui Salazar
Lovitura de stat din 1926 a dus la instaurarea unei dictaturi militare. In 1928 aceasta i-a incredintat lui Antonio de Oliveira Salazar postul de ministru al finantelor, avand misiunea de a restabili ordinea monetara si echilibrul bugetar. Isi indeplineste misiunea, preia conducerea guvernului in 1932 si, in anul urmator, instaureaza Estado novo, bazat pe institutii corporatiste. De atunci si pana in 1968, Salazar, sef al guvernului, exercita singur intreaga putere. In spatele unei fatade republicane (para Ingles ver, `pentru a arata englezeste`) regimul este in acelasi timp ultra-conservator, autoritar si politienesc.
In 1936, Salazar il sprijina pe generalul Franco, iar in 1939 semneaza cu acesta Pactul iberic. Evita sa implice Portugalia in cel de-al Doilea Razboi Mondial, cel putin pana in 1943 cand, presimtind modificarea situatiei, pune la dispozitia britanicilor si a americanilor baze din Azore. Acest fapt a determinat ca Portugalia sa nu fie ostracizata, dupa razboi, asa cum a fost regimul franchist.
Dupa 1950, in coloniile africane se manifesta fatis miscarile pentru independenta. Atunci cand, cea mai mare parte a coloniilor britanice, franceze si belgiene din Africa obtin independenta, izbucnesc insurectii in Angola - in 1961, in Guineea - in 1963 si Mozambic in 1964. Pentru a le face fata, regimul depune - fara succes - un efort militar considerabil (40% din totalul cheltuielilor statului, incepand din 1963). In 1968, Salazar, bolnav, se retrage de la putere. Ii urmeaza Marcelo Caetano care continua razboiul colonial.
`Revolutia garoafelor`
La 25 aprilie 1974, Miscarea Fortelor Armate (MFA), intemeiata de ofiteri de rang mijlociu, preia controlul asupra capitalei. Populatia o sustine cu entuziasm. Caetano preda puterea generalului Spinola care formeaza Junta de salvare nationala. Liderii opozitiei se reintorc din exil, partidele politice se refac. Coloniile africane obtin independenta. In Asia, Timorul de Est este ocupat de Indonezia. O lunga lupta pentru putere ii opune ulterior pe conducatorii MFA (intre acestia afirmandu-se Otelo de Carvalho), partizani ai actiunii revolutionare dinamice, fortelor politice moderate, inclusiv socialistilor. Acestia din urma ajung la putere, cu sprijinul electoratului, in 1975.
Constitutia din 1976 instaureaza un regim parlamentar, echilibrat de puterile atribuite unui presedinte al Republicii ales prin vot universal. In cativa ani, noul regim capata stabilitate. Mario Soares, ales presedinte al Republicii in 1986 si reales in 1991, se va afirma ca o personalitate marcanta. Portugalia devine membra a Uniunii Europene in acelasi timp cu Spania si se angajeaza intr-un proces de modernizare rapida.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
