La sfarsitul anilor 1820, catolicii si liberalii din sud se unesc (`unionismul`) pentru a revendica adoptarea reformelor: sentimentul national belgian se cristalizeaza prin opozitie fata de olandezi. Revolutia izbucneste la Bruxelles in august 1830. Imediat canalizata de burghezie, ea rezista in septembrie trupelor regale deplasate in capitala. Din octombrie, un guvern provizoriu proclama independenta Belgiei. In luna urmatoare, acesta organizeaza alegerea unui Congres care, in 1831, adopta o Constitutie ce pune bazele unei monarhii parlamentare.
Simultan, la Londra, la initiativa Angliei, este intrunita o conferinta internationala. In cadrul acesteia se recunoaste dreptul Belgiei la independenta (mai putin de catre Wilhelm I), iar tara este declarata neutra perpetuu.
Ca rege al Belgiei, congresul il desemneaza initial pe Louis, duce de Nemours, cel de-al doilea fiu al lui Ludovic-Filip. Pentru a nu rani Anglia in amorul propriu, cel din urma refuza, iar apoi il sustine pe candidatul Londrei, Leopold de Saxa-Coburg-Gotha (Leopold I, proclamat la 21 iulie 1831).
Cea mai spinoasa problema ramane cea a frontierelor noului stat. Conferinta exclude din cadrul acestora, la sfarsitul anului 1830, teritorii (in mare parte catolice) pe care belgienii le revendica: Flandra zeelandeza, Brabantul septentrional, Limburgul oriental (Maastricht), marele ducat de Luxemburg. Cu toate acestea, Leopold obtine dreptul de a mentine - in asteptarea unei reglementari - Maastricht si marele ducat (cu exceptia orasului Luxemburg care-si pastreaza garnizoana prusaca). In august 1831, Wilhelm I organizeaza o tentativa de recucerire a Belgiei, dar trupele franceze, chemate in ajutor de Leopold, resping atacul. Doua luni mai tarziu, conferinta decide divizarea marelui ducat.
Wilhelm I nu accepta situatia decat in 1838, iar tratatul de la Londra din 1839 pune capat conflictului. Belgia trebuie sa restituie Maastricht si jumatatea rasariteana a Luxemburgului (ramas mare ducat). Wilhelm I il recupereaza, tot cu titlu personal, si in cadrul Confederatiei germane. In acelasi timp, Limburgul olandez, inclusiv Maastrichtul, intra in aceeasi Confederatie.
Belgia
Deceptiile neutralitatii
In 1831, Prusia semneaza tratatul de la Londra, care garanteaza neutralitatea Belgiei. Cu toate acestea, Germania ataca Belgia la 4 august 1914, fapt care determina intrarea in razboi a Marii Britanii. La sfarsitul lunii octombrie, frontul se stabilizeaza pe Yser: in extremitatea vestica a Belgiei, armata belgiana lupta pana in 1918 sub conducerea lui Albert I.
Dupa victorie, Belgia emite pretentii asupra teritoriilor la care a fost nevoita sa renunte in 1839: Flandra zeelandeza, Limburgul rasaritean (Maastricht), Marele Ducat de Luxemburg. Nu le obtine nici pe primele doua (care ar fi trebuit desprinse de Olanda, neutra in conflict), nici pe cel de-al treilea, din cauza reticentelor luxemburghezilor si ale Frantei. Ca revansa, Belgia se extinde cu Eupen, Malmedy si Saint-Vith (anexate Prusiei in 1815).
In anii 1930, diplomatia belgiana reinnoada traditia neutralitatii, acum insa de buna voie. Aceasta nu impiedica o noua invazie germana in mai 1940. In urma capitularii lui Leopold al III-lea, comandantul armatei, guvernul belgian se instaleaza dupa putin timp la Londra. Pana in 1944, tara ramane sub ocupatie militara germana. Eupen, Malmedy si Saint-Vith sunt alipite, de facto, Reich-ului.
Evolutia politica interna
Constitutia din 1831 a instaurat un regim parlamentar, in cadrul unul stat unitar.
Uniunea initiala dintre liberali si catolici nu dureaza de fel: disputele cu privire la laicizare vor deveni o trasatura constanta a vietii politice belgiene pana la `pacea scolara` din 1958. In 1885, o a treia forta politica isi face intrarea in scena: Partidul Muncitoresc Belgian (social-democrat). Catolicii detin puterea din 1884 pana la 1914, dar adoptarea in 1919 a votului universal (masculin) ii lipseste de majoritatea absoluta de care se bucurau, intr-o asemenea masura incat Belgia va cunoaste ulterior, de cele mai multe ori, guverne de coalitie (in general: catolici-liberali in perioada interbelica; catolici-socialisti dupa 1945, data la care partidul catolic isi ia numele de Partidul Social-Crestin).
Pana la mijlocul secolului al XX-lea, opozitia in plan ideologic are castig de cauza in fata rivalitatilor dintre comunitatile flamande si cele valone (care, ce-i drept, nu inceteaza sa se amplifice). Exista totusi si suprapuneri: catolicii isi gasesc cel mai bun sprijin electoral in zonele rurale si in micile orase flamande, ale caror revendicari nu le pot ignora. Valonia, in schimb, se arata bucuros laica. Industrializata de la inceputul secolului al XIX-lea ea este, de asemenea, mai muncitoreasca.
Chestiunea lingvistica
Se pune - virtual - inca de la formarea regatului Belgiei. Marea burghezie si aristocratia care domina la momentul respectiv regimul sunt de limba franceza, inclusiv in tinutul flamand. (Francizarea elitelor flamande dateaza din secolul al XVIII-lea; ea se accelereaza in timpul `regimului francez`.) Franceza, limba a puterii, joaca in mod natural rolul de limba oficiala. Pe deasupra, este perceputa ca un factor al unitatii nationale, in opozitie cu olandeza, limba Tarilor de Jos. Aceasta nu impiedica insa ca, din aceasta perioada, majoritatea populatiei belgiene (57% la recensamantul din 1846) sa aiba ca limba materna flamanda, varianta a olandezei. (Punerea la punct a unei singure forme scrise olandeza / flamanda dateaza din anii 1850.) Sporirea succesiva a corpului politic, prin extinderea dreptului de vot, va intari apoi, fara incetare, tabara aparatorilor flamandei.
Primele legi lingvistice, din cursul anilor 1870-1880, instaureaza bilingvismul in tinutul flamand in justitie, administratie, scoli... In 1898, flamanda devina limba oficiala a regatului Belgiei, cu aceleasi drepturi ca si franceza care, in practica, isi pastreaza totusi prima pozitie. Aparatorii flamandei (numiti flamingants de catre adversarii lor) revendica atunci flamandizarea Universitatii din Gand; dar, marea burghezie flamanda, ramasa francofona, se opune.
In timpul Primului Razboi Mondial, germanii incearca sa joace pe cartea flamanda: are loc deschiderea unei universitati flamande la Gand; tara este impartita in doua regiuni: Flandra (in cadrul careia este inclus Bruxelles) si Valonia. Doar o mica parte a populatiei, inclusiv in Flandra, s-a pretat acestui joc. (Exact acelasi lucru se va intampla in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.)
Dupa 1919, marea majoritate a flamanzilor isi exprima dorinta ca olandeza sa devina singura limba oficiala in nordul Tarii. Faptul a fost indeplinit, in principal, in cursul anilor 1930. Belgia va fi de aici inainte impartita in doua mari zone unilingve. Nu raman bilingve decat Bruxelles si periferia acestuia, ca si diverse comune cu populatie amestecata, de-a lungul `frontierei` lingvistice (care, in practica, permite francezei sa castige inca teren). Universitatea din Gand devine in mod exclusiv olandofona.
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, chiar daca marile partide traditionale (catolici, socialisti, liberali) raman atasate principiului statului unitar, mai multi factori contribuie la accentuarea divizarii tarii:
- afirmarea noilor formatiuni politice, constituite pe baze comunitare si nu nationale, ca de exemplu Volksunie (`Uniunea populara`) flamanda, intemeiata in 1954, si care revendica o federalizare in doua (Flandra, inclusiv Bruxelles; Valonia); acesteia ii corespund miscari francofone, partizane ale unei federalizari in trei (Flandra, Valonia, Bruxelles);
- evolutiile economice divergente ale Flandrei, care se modernizeaza rapid, si Valoniei, ale carei industrii, imbatranite, intra in criza;
- cristalizarea resentimentelor dintre comunitati asupra diverselor puncte de divergenta: statutul orasului Bruxelles si al periferiei sale, furonii etc.
Pe scurt, evolutia catre federalizare este rezultatul unei inlantuiri de imprejurari in fata carora clasa politica sfarseste prin a se resemna, mai degraba decat al unei vointe majoritare.
Catre federalizare
La cererea flamanzilor, legile din 1962-1963 precizeaza - si, mai ales, `ingheata` definitiv - granitele lingvistice:
- provincia Flandra occidentala cedeaza cateva comune francofone (Mouscron, Comines ...) provinciei Hainaut; in contrapartida, provincia Liege cedeaza cateva comune (intre care pe furoni) provinciei Limburg;
- aglomerarea Bruxelles (19 comune) ramane bilingva;
- se instituie o zona de limba germana (Eupen, Saint-Vith);
- de o parte si de cealalta a frontierelor lingvistice, diverse comune cuprind minoritati lingvistice protejate.
Ingradirea limbii franceze, dorita de flamanzi, pare astfel indeplinita. Conflictul reizbucneste totusi, in legatura cu Universitatea catolica din Louvain, ramasa bilingva. In 1968, manifestatii violente cer plecarea francofonilor. (Desigur, rezultatul va fi crearea in scurt timp a Universitatii Louvain-la-Neuve, in Brabantul valon.) Clivajul dintre comunitati cucereste apoi formatiunile politice traditionale: Partidul Social-Crestin se faramiteaza din 1969, Partidul Liberal in 1972, iar Partidul Socialist in 1978.
Revizuirea din 1970 a Constitutiei instituie trei comunitati (olandofona, francofona, germanofona), cu organisme proprii. Prin aceasta, de altfel, tara este decupata in trei regiuni: flamanda, valona, bruxelleza. In practica, regiunile flamanda si valona si-au dobandit autonomia in 1980; cea a Bruxelles-ului in 1989. Cultura, invatamantul, serviciile sociale revin in competenta comunitatilor; infrastructurile si problemele economice in cea a regiunilor.
Belgia devine astfel un stat federal complex, proces confirmat prin reforma constitutionala din 1993. Acest stat reuneste:
- Comunitatea si Regiunea flamande (cele doua instante au fuzionat) ale caror competente `comunitare` se extind si asupra populatiei flamande din Bruxelles; sediul ei este la Bruxelles;
- Comunitatea franceza, cuprinzand populatiile francofone ale Valoniei si din Bruxelles (cu sediul la Bruxelles);
- Comunitatea germanofona (cu sediul la Eupen);
- Regiunea valona (cu sediul la Namur), incluzand zona germanofona;
- Regiunea Bruxelles-Capitala.
Chestiunea lingvistica la Bruxelles
Oras de limba flamanda la origine, Bruxelles adopta limba franceza incepand din secolul al XVIII-lea. Proportia francofonilor trece de la o treime catre 1850 la mai mult de 60% in 1920, atinge 75% in 1945 si se apropie de 85% la inceputul anilor 1990: Aceasta evolutie este rezultatul, in acelasi timp, al imigratiei valone si al preluarii limbii franceze de catre populatia locala.
Fenomenul tinde, de altfel, sa se comporte ca o pata de ulei, in ritmul `suburbanizarii`.
Pentru a zadarnici aceasta miscare, care ameninta cu extinctia comunitatii bruxelleze olandofone si ducea catre o fuziune intre Marele Bruxelles si Valonia, flamanzii au obtinut:
- ca aglomerarea bruxelleza, limitata la 19 comune (Regiunea Bruxelles-Capitala), sa ramana in mod oficial bilingva;
- ca acele comune care inconjura aglomerarea sa ramana flamande (in sase dintre ele, populatia franceza dispune totusi de `facilitati`).
Nationalistii flamanzi doreau ca Bruxelles sa revina Flandrei. Bruxellezii s-au opus in mod crancen. Mar al discordiei, capitala a ramas indivizibila ... si joaca un rol crucial in mentinerea statului belgian. De-a lungul anilor, ea a devenit, de facto, capitala Europei, adapostind principalele institutii al Uniunii Europene, in cadrul careia Belgia este unul dintre cei sase membri fondatori.
Comunitatea germanofona
Dupa alipirea la Belgia in 1919, locuitorii cantoanelor Eupen, Malmedy si Saint-Vith nu au cerut nimic. In vederea consultarii lor, au fost deschise registre in care isi puteau consemna obiectiile...
Si-au pastrat insa utilizarea limbii germane, cel putin in cantoanele Eupen si Saint-Vith (Malmedy revenind la limba franceza). Legile lingvistice din 1962-1963 au instituit o Comunitate germanofona, cu un consiliu ales direct de populatia implicata (67 000 de persoane).
In regiunea Arlon, anexata Belgiei in 1831-1839, chiar daca aceasta a apartinut dialectului luxemburghez (deci `germanofon`), si-a impus suprematia utilizarea limbii franceze.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
