In secolul al XIX-lea, o parte importanta a populatiei inca nu cunoaste limba franceza, in special in regiunile care nu apartin limbii dol, a fortiori daca acestea se afla in locuri dificile ca acces sau periferice (sudul Masivului central, Pirinei, Basse-Bretagne etc.). Generalizarea invatamantului primar, incepand din anii 1880, si `vanatoarea de dialecte`, in mod asiduu dusa mai ales de catre dascali (aplicand indicatii nationale), vor bulversa aceasta situatie pe parcursul a doua generatii. La sfarsitul secolului al XX-lea, in Franta, cvasitotalitatea populatiei vorbeste franceza si, in marea ei majoritate, nu cunoaste un alt dialect. Cu toate acestea, amprenta graiurilor traditionale se pastreaza clar sub forma accentelor regionale.
Graiurile traditionale. In interiorul ariei limbii dol, limitele dialectale nu sunt distinct marcate. In zona francoprovensala, graiurile Elvetiei romanse (cu exceptia Genevei) ocupa un loc aparte; celelalte au schitat, in Evul Mediu, o limba comuna, sub influenta dialectului de Lyon.
Statutul francezei ca limba comuna nu este contestat nici in aria limbii dol si nici in aria francoprovensala. Pe de alta parte, acest statut - relevat de fapte - ridica anumite obiectii: i se reproseaza ca sufoca diversele culturi care, in mod normal, ar trebui sa se exprime intr-o alta limba. Este adevarat ca limbile numite `regionale` ocupa in Franta o pondere minora in invatamant. Multa vreme interzise in scoala, ele si-au ocupat cu timiditate un loc prin legea Deixonne din 1951 (bretona, occitana, catalana si basca). Alte texte juridice au extins apoi terenul acestor limbi, dar este vorba - in afara exceptiilor - de masuri simbolice.
N.B. Problema basca si cea catalana sunt tratate in capitolul `Spatiul iberic`.
Limba occitana
`Accentul din Midi` nu reprezinta decat un alt mod de a pronunta franceza.
`Problema occitana` dateaza din Evul Mediu. Incepand din secolul al XI-lea, se afirma o poezie lirica - cea a trubadurilor - scrisa intr-o limba originara din centrul teritoriului occitan (Rouergue, Quercy). Aceasta ajunge limba comuna a elitelor, de la Atlantic la Alpi si de la Limoges la Barcelona. Este vorba de `limba doc` (numita prin opozitie fata de `limba dol` - franceza - si fata de `limba de si` italiana). In secolul al XIII-lea, se vorbeste despre `tinuturile de limba doc`, care vor deveni prin contractie `provincia Languedoc`. Denumirea Occitania este probabil o deformare a termenului Aquitania.
Cruciada impotriva albigenzilor marcheaza un moment de cotitura in istoria limbii occitane: razboiul ii imprastie pe trubaduri; Languedoc intra sub stapanirea directa a regelui Frantei; intre teritoriul de limba doc si Catalonia se instaureaza o cezura politica. In acelasi timp, Provence, care fusese sub influenta catalana, trece sub influenta franceza, in timp ce Gasconia de Vest, fief al regelui Angliei pana la mijlocul secolului al XV-lea, duce o existenta distincta. Conditiile sunt indeplinite pentru ca dialectele doc sa intre in divergenta exact in acelasi moment in care franceza incepe sa castige teren.
Integrarea in cadrul Frantei
Intr-o prima etapa, limba occitana opune rezistenta. Situatia nu se schimba decat la inceputul secolului al XVI-lea, cand monarhia franceza isi reafirma din nou puterea. Franceza se impune atunci in Languedoc in calitatea sa de unica limba a administratiei si, foarte curand, ca limba de cultura a nobilimii si burgheziei, de acum inainte bilingve, in vreme ce categoriile de rand ale populatiei raman fidele dialectelor occitane. Provence va cunoaste, la putin timp dupa aceea, o evolutie similara. Gasconia, in schimb, se arata reticenta: bearneza (dialectul gascon) ramane limba Starilor Bearn-ului pana la revolutie.
Chestiunea occitana in zilele noastre
Lingvistii contemporani reunesc in acelasi grup, numit `occitano-roman`, patru subgrupe dialectale: nord-occitan, occitan meridional, gascon si catalan. Cel din urma evolueaza incepand din secolul al XIII-lea intr-un context politic distinct. Raman deci trei grupe in cautarea propriei unitati.
Lucrarea `Dictionnaire provencal-francais` a lui Honnorat, aparuta in 1840-1848, marcheaza o prima etapa. Urmeaza poetul Frederic Mistral (1830-1914) care intemeiaza in 1854 o miscare numita felibrige, care are ca scop restaurarea limbii provensale. Aceasta scoala literara isi ia ca dialect de referinta provensala rhodaniana (din regiunile Avignon si Arles). Opera literara a lui Mistral se bucura de un imens succes, dar `reforma mistraliana`, datorita bazelor sale geografice periferice, nu contribuie la intarirea unitatii lingvistice occitane. Ulterior, alte stradanii vor conduce, in secolul al XX-lea, la stabilirea unei grafii comune, avand drept model occitana centrala, mai apropiata de vechea limba a trubadurilor. Se ajunge la opozitia dintre doua scoli: provensala si occitana propriu-zisa.
Cate persoane mai vorbesc astazi un dialect doc Cateva milioane Este greu de spus. Nimeni nu contesta insa ca numarul acestora inregistreaza o prabusire rapida. In acelasi timp, interesul pentru limba occitana, instrument al unei culturi prestigioase, nu inceteaza sa creasca.
Bretagne
Caracterul particular al acestei regiuni se manifesta pe doua niveluri: teritorial (fostul ducat de Bretagne) si lingvistic (limba bretona, corespunzatoare jumatatii vestice a provinciei).
Ducatul
Peninsula pe care galii o numeau Aremorica (`tara dinaintea marii`) a facut parte din lumea galo-romana. In secolul al V-lea si al VI-lea, populatii venite din sud-vestul Britaniei (Marea Britanie de azi) s-au instalat masiv aici, impingandu-i pe autohtoni catre est. In prima jumatate a secolului al IX-lea, bretonul Nomino, profitand de rivalitatile dintre succesorii lui Carol cel Mare, intemeiaza ducatul Bretagne, pustiit dupa scurt timp de vikingi.
Restaurat catre 940, avand fixate limite care nu vor mai varia ulterior, ducatul intra in epoca feudala, marcata de impunerea autoritatii Plantagenetilor (secolul al XII-lea), apoi a Capetienilor (secolul al XIII-lea). Initial implicat in Razboiul de 100 de ani (sub forma razboiului de succesiune la tronul ducal, 1341-1365), ducatul Bretagne reuseste sa se retraga si cunoaste in secolul al XV-lea epoca sa de aur; ducatul formeaza practic un stat independent, avand capitala la Nantes.
Unirea ducatului cu regatul Frantei se realizeaza in etape, de la 1491 la 1532. In timpul Vechiului Regim, Bretagne se bucura de propriile sale institutii: are propriile sale Stari si Parlamentul sau (intemeiat in 1554 si care are sediul la Rennes, altadata centru politic). Aceasta nu impiedica erodarea treptata a autonomiei sale provinciale de catre monarhie.
Limba bretona
Invadatorii din secolele al V-lea si al VI-lea vorbeau o limba celtica din care se trage bretona de astazi. In cadrul grupului numit `britonic`, acesta se inrudeste cu galica si cornica. In ce masura populatiile autohtone vorbeau inca in secolul al V-lea dialectele galice, care aveau sa influenteze bretona si mai ales vanneteza Problema ramane si acum controversata.
Limba bretona a cunoscut maxima sa expansiune geografica la sfarsitul secolului al IX-lea, dupa care s-a retras spre vest (in Basse-Bretagne), in vreme ce un dialect dol (asa-numitul gallo) a supravietuit izolat in est (in Haute-Bretagne). Incepand din secolul al XIII-lea, franceza, limba oficiala a ducatului, se impune ca limba administrativa si juridica, inlocuind latina: inca din Evul Mediu, asadar, bretona se gaseste intr-o pozitie defensiva. Primul dictionar cunoscut al limbii bretone, tiparit la Treguier, dateaza din 1499.
Bretona se imparte in doua grupe dialectale: pe de o parte cele din Cornwall, Leon, si Tregor (foste dioceze de Quimper, Saint-Paul-de-Leon si Treguier) si, pe de alta parte, cele din Vannetais.
Consensul asupra unei `limbi comune` bretone ridica o serie de dificultati, care insa nu impiedica invatarea sa in scoala.
Bretagne astazi
Dezvoltarea economica pe care a cunoscut-o in a doua jumatate a secolului al XX-lea a scos regiunea Bretagne dintr-o relativa izolare si a contribuit la dezamorsarea revendicarilor autonomiste ce s-au manifestat, in mai multe randuri, de la inceputul secolului. Procesul de regionalizare se desfasoara in aceeasi directie, desi excluderea orasului Nantes continua sa irite majoritatea bretonilor. Deschiderea catre restul tarii este insotita de un puternic regres, de la o generatie la alta, al limbii bretone: cele aproximativ 500 000 persoane care mai cunosc bretona sunt mai ales adultii. O asociatie, Diwan (`Originea`), a reusit insa organizarea scolilor bilingve.
Alsacia si Lorena
Cea mai mare parte a graiurilor traditionale din Alsacia sunt alemanice, precum cele din Elvetia; graiurile din nordul extrem al Alsaciei si din Lorena thioise sunt francice, ca si cele din Palatinat, Saar sau din Luxemburg (Thiois este o denumire traditionala de aceeasi origine ca si deutsch - `german`.)
Incorporate Frantei in secolele XVIIXVIII, cele doua regiuni se regasesc deodata intr-o situatie lingvistica delicata: daca elitele urbane incep sa utilizeze franceza, marea masa a populatiei continua sa foloseasca numai dialectele si limba cultivata corespunzatoare acestora, si anume germana, limba `straina`.
Franceza - fara a putea elimina germana, care isi pastreaza o anume influenta - devine limba invatamantului secundar si superior in 1808 si a invatamantului primar in 1853. Asimilarea progreseaza, deja, cu pasi masurati in 1871, atunci cand Germania anexeaza Alsacia si Lorena.
Alsacia-Lorena
Germania nu ocupa intreaga Alsacie: Belfort si imprejurimile acestuia (de limba franceza) raman Frantei. In schimb, din ratiuni militare, ea anexeaza, in afara Lorenei germanice, o parte a Lorenei care nu a fost niciodata germanofona, in cadrul careia se afla si Metz. Refuzand sa devina cetateni germani, aproximativ 250 000 de alsacieni si loreni parasesc regiunea.
Alsacia si Lorena primesc statutul de `teritoriu imperial` (Reichsland). Invatarea limbii germane devine obligatorie incepand din 1871, dar franceza continua sa fie utilizata. Chiar daca majoritatea populatiei nu respinge limba germana, ea ramane insa, in multe privinte, alergica la sistemul imperial si prusac.
Redate Frantei in 1918, Alsacia (Bas-Rhin si Haut-Rhin) si Moselle isi exprima dorinta de a-si conserva particularitatile locale. Parisul isi da acordul, nu fara retinere, pana la un anumit punct: regimul concordatului este mentinut (in conditiile in care in restul Frantei separarea Bisericii de Stat a fost hotarata in 1905); germana isi pastreaza un loc propriu in invatamant, incepand din scoala primara (cu exceptia comunitatilor care nu sunt germanofone inca dinainte de 1871).
Cea de-a doua anexiune (1940-1944) este cu mult mai brutala decat prima. Alsacia este alipita tinutului Baden in cadrul regiunii (Gau) Oberrhein, Moselle impreuna cu Saar si Palatinat sunt incluse in Gau Westmarck (a se vedea harta de la p. 128). Utilizarea limbii franceze este interzisa, chiar si in cadru privat. Tinerii sunt incorporati fortat in Wehrmacht.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
