In 1169, cavaleri anglo-normanzi veniti din Marcile galeze debarca in Irlanda. Pentru a pastra macar nominal controlul asupra acestei actiuni, regele Henric al II-lea isi face recunoscuta suzeranitatea in Irlanda, putin timp dupa aceea (in calitate de Dominus Hiberniae, `senior al Irlandei`).

Anglo-normanzii isi atribuie domenii vaste, in detrimentul capeteniilor celtice, care nu reusesc sa se uneasca impotriva lor. Este adevarat insa ca nou-venitii incearca sa se integreze treptat in cadrul societatii traditionale. De aceea, in 1366, Eduard al III-lea obtine din partea parlamentului din Dublin (instituit la sfarsitul secolului al XIII-lea) votarea `statutelor din Kilkenny`, care interzic adoptarea de catre populatia de origine engleza a obiceiurilor gaelice. In practica, aceste masuri se limiteaza la teritoriul supus in mod efectiv autoritatii regale, numit Pale (la origine, `incinta aparata de o palisada`). La sfarsitul secolului al XV-lea, Pale nu include decat Dublin si imprejurimile sale.

Irlanda tudorilor

Henric al VIII-lea nu doreste nici un fel de amenintare catolica la vest: in 1536, el se proclama unic conducator al Bisericii Irlandei, apoi, in 1541, isi ia titlul de rege al Irlandei. Problema religioasa si cea politica vor ramane ulterior amestecate. Din 1556, pamanturile capeteniilor irlandeze rasculate sunt confiscate si atribuite colonistilor englezi: acesta este inceputul politicii implantarilor (plantations).

Revoltele se inmultesc in timpul domniei Elisabetei, beneficiind de sprijinul lui Filip al II-lea si al papalitatii, care vad Irlanda ca pe un cap de pod al Contrareformei.

Cea mai grava rascoala izbucneste in Ulster, provincie ramasa foarte galicizata, apoi se extinde si se transforma in Razboiul de noua ani (1594-1603). El marcheaza infrangerea definitiva a aristocratiei autohtone. Nobilimea din Ulster ia calea exilului.

Zdrobirea catolicilor

Iacob I (care este si Iacob al VI-lea al Scotiei) incurajeaza stabilirea (plantation) in Ulster, in special a scotienilor presbiterieni opusi politicii sale religioase. Insa acesti colonisti, adeseori tarani saraci, se ataseaza imediat de pamanturile lor: se realizeaza astfel o populare fara echivalent in alte parti ale Irlandei. In 1641, ostilitatea catolicilor se transforma in masacrarea protestantilor. Conflictul dintre Parlamentul de la Westminster si Carol I permite apoi irlandezilor sa scuture jugul englez, nu fara a-si etala propriile rivalitati...

Cromwell debarca in Irlanda in 1649. Cu pretul unor maceluri (Drogheda, Wexford...) armata sa preia controlul insulei. Printr-o lege este confiscata cea mai mare parte a pamanturilor proprietarilor catolici, constransi sa se replieze spre vest, in Connacht. Colonizarea care ar fi trebuit sa urmeze cunoaste un succes modest: veteranii armatei lui Cromwell, beneficiarii loturilor, prefera, in general, sa le revanda. In acest fel, pamanturile revin, in definitiv, marilor proprietari protestanti, deseori absenteisti si reprezentati de vechili detestati.

In 1688, irlandezii se scindeaza in iacobiti (partizani ai lui Iacob al II-lea, cei mai numerosi) si oranisti (mai ales in Ulster). In anul urmator, Iacob al II-lea, sustinut de Ludovic al XIV-lea, debarca in Irlanda pentru a cuceri Dublinul dar esueaza in fata protestantilor din Ulster. Wilhelm de Orania intervine in scurt timp si ii infrange pe iacobiti in batalia de la Boyne (1691). Iacob al II-lea se refugiaza in Franta.

Discriminarea fata de catolici (atat de origine irlandeza, cat si `vechii englezi`, descendenti ai anglo-normanzilor) se accentueaza constant in perioada urmatoare: exclusi din orice functie publica, lipsiti de dreptul de vot, ei sunt supusi la mii de masuri vexatorii. Membrii clerului catolic sunt obligati sa depuna juramant regelui, sub amenintarea expulzarii.

Irlanda protestanta

La inceputul secolului al XVIII-lea, Irlanda numara 10% anglicani, 20% alti protestanti (mai ales presbiterieni) si 70% catolici. Acestia din urma inca mai detin 15% din pamanturi, proportie ce se va reduce la 5% catre sfarsitul secolului. Fermierii agricoli extrem de saraci, catolici si de limba gaelica, formeaza marea masa a populatiei, exploatata de o minoritate anglicana si de limba engleza (singura eligibila in Parlamentul de la Dublin).

Autoritatile de la Londra, care trateaza insula ca pe o colonie, nu manifesta nici o incredere fata de irlandezi, inclusiv in cei anglicani. Astfel, revolta coloniilor din America, incepand din 1774, cunoaste un larg ecou in insula: ea ii incurajeaza pe protestantii irlandezi sa pretinda o serie de concesii din partea Londrei, pentru ca aceasta sa nu fie nevoita sa lupte pe doua fronturi. In 1783, Parlamentul de la Dublin isi recapata autonomia legislativa, abolita in 1494.

Unii dintre protestanti - cum ar fi Wolfe Tone - viseaza la o uniune a irlandezilor de toate confesiunile care sa conduca la independenta; altii, din ostilitate fata de catolici, nu doresc o despartire de Londra. In 1798, Wolfe Tone incearca, cu sprijinul Frantei, sa ridice Irlanda la lupta. Actiunea se soldeaza cu un esec total, de care Londra profita pentru a impune uniunea in 1801. Rezultatul va fi suprimarea Parlamentului de la Dublin si o reprezentare (protestanta) in Parlamentul de la Westminster.

Nationalismul irlandez

Nationalismul impotriva uniunii

Chiar catolic fiind, deci ineligibil, Daniel OConnell (1775-1847) este ales membru al Parlamentului. In 1829, Londra cedeaza si acorda emanciparea catolicilor. Popularitatea lui OConnell este in continua crestere: denuntand uniunea, el intemeiaza in anii 1840 un nationalism irlandez catolic si popular, care ii considera pe protestanti ca fiind `straini`.

Irlanda sufera apoi cea mai mare catastrofa din istoria sa: Marea Foamete (1845-1849). Ea este rezultatul atacarii cartofilor (hrana de baza a taranilor) de mana si este agravata de epidemii. Numarul estimat al victimelor se ridica la 1.600.000 (aproape 20% din populatie). Circa 1.300.000 de irlandezi emigreaza, in principal in SUA.

O noua miscare nationalista, numita a Fenianilor, apare in 1858. Partizana a unei rupturi complete cu Londra, ea intra in scurt timp in clandestinitate si comite atentate chiar in Anglia. Aceasta duce la relansarea `chestiunii irlandeze`.

Cum s-ar putea rezolva problema irlandeza

In ultima treime a secolului al XIX-lea, chestiunea se pune in doi termeni: autonomie (Home Rule), reforma agrara. Partizanii Home Rule formeaza la Westminster un grup parlamentar care, sub conducerea lui Charles Parnell (1846-1891), irlandez dintr-o familie anglicana, face viata grea guvernului britanic. In acelasi timp, rezistenta taranilor fata de marii proprietari se accentueaza.

In 1886, prim-ministrul liberal William Gladstone (a carui majoritate depinde de sprijinul autonomistilor irlandezi) supune Parlamentului un proiect de Home Rule. Pasiunile se dezlantuie imediat, atat in Irlanda, cat si in Marea Britanie: o fractiune a Partidului liberal intra in secesiune si voteaza impotriva proiectului, care este respins. Gladstone reia initiativa in 1893, dar se loveste de opozitie in Camera Lorzilor.

Ostili fata de Home Rule, conservatorii, aflati la putere intre 1895 si 1905, rezolva totusi problema agrara: o lege din 1903 duce la un transfer masiv al proprietatii in favoarea taranilor irlandezi.

Imposibilul home rule si divizarea

La inceputul secolului al XX-lea, nationalismul irlandez capata o nuanta culturala gaelica si intoarce spatele unei Anglii a carei `ignorare` pur si simplu o propunea Arthur Griffith, fondator in 1905 al miscarii Sinn Fein (`Noi singuri`).

Reveniti la putere, liberalii elaboreaza in 1910 un nou proiect de Home Rule care, votat de Camera Comunelor in 1912, trebuia sa devina executoriu in 1914, o data trecut rastimpul de doi ani impus prin `veto` de Camera Lorzilor. Protestantii din Ulster propun atunci o impartire, pentru a nu depinde de autoritatile irlandeze dominate de catolici, iar spiritele se infierbanta. In 1913, militiile protestante formeaza o veritabila armata (Ulster Volunteer Force). In ceea ce-i priveste, nationalistii intemeiaza Irish Volunteers. Razboiul din Europa va fi cel care, in septembrie 1914, va determina evitarea razboiului civil: Home Rule nu va intra in vigoare decat la sfarsitul ostilitatilor; Ulsterul va putea beneficia de dispozitii speciale.

Doar o minoritate redusa a irlandezilor a inteles atunci sa profite de dificultatile prin care trecea Anglia ca de o `sansa pentru Irlanda`. Cu ocazia Pastelui din 1916, ea declanseaza o insurectie armata si proclama Republica. Actiunea este un esec, urmat de o represiune severa, care-i transforma pe insurgenti in martiri sau eroi. Printre ei figureaza Eamon De Valera, gratiat probabil pentru ca era cetatean american. Un numar crescand de irlandezi se raliaza cauzei nationaliste. Cu exceptia a patru comitate din Ulster, alegerile din decembrie 1918 acorda o larga majoritate Partidului Sinn Fein, a carui conducere a fost preluata de De Valera. Alesii Sinn Fein-ului refuza sa activeze la Westminster, se constituie intr-o Adunare a Irlandei (Dail Eireann), apoi formeaza un guvern. Lupta se declanseaza intre Irish Volun-teers, care vor deveni Armata Republicana Irlandeza (IRA), si fortele britanice, avand mai degraba aspectul unei gherile decat al unui razboi veritabil.
La sfarsitul anului 1920, Parlamentul britanic voteaza o lege care imparte insula in doua entitati, fiecare autonoma, dar avand pe deasupra o structura confederala. Alegerile care urmeaza ofera, in nord, majoritatea unionistilor. In sud, nu se prezinta decat candidatii Sinn Fein: imediat ce sunt alesi, ei reconstituie Dail Eireann. Londra propune, in aceasta situatie, negocieri.

Republica Irlanda

Negocierile dintre Sinn Fein si Londra (purtate de Griffith, De Valera preferand sa le supravegheze de la distanta) se deruleaza de la sfarsitul anului 1921, avand drept baza un tratat ce acorda pentru 26 de comitate ale Irlandei o independenta aproape completa, cu statut de `stat liber` (Irish Free State). Nationalistii trebuie sa accepte ca Irlanda de Nord ramane unita cu Marea Britanie si ca o legatura de subordonare va continua sa lege `statul liber` de coroana. De Valera si republicanii protesteaza dar, in 1922, alegatorii confera a larga majoritate partizanilor tratatului.
O parte a IRA - sustinuta de De Valera - refuza sa accepte si, in iunie 1922, razboiul civil izbucneste, si mai ucigator decat lupta purtata anterior impotriva britanicilor.

Fortele guvernamentale il castiga: in mai 1923 De Valera depune armele. Fractura determinata de razboiul civil va domina multa vreme viata politica irlandeza.

Cu realism, De Valera decide sa lupte in cadrul regimului si ajunge in 1932 sef al guvernului. In 1937, o noua constitutie instaureaza, in fapt, un stat republican, numit Eire (Irlanda, in gaelica). Aceasta precizeaza ca legile votate la Dublin nu se aplica decat teritoriului fostului stat liber... `in asteptarea reunificarii`. Ea acorda, pe de alta parte, un loc privilegiat Bisericii catolice. (Cele doua prevederi vor alimenta ostilitatea protes-tantilor din Ulster.) Atunci cand se declanseaza cel de-al Doilea Razboi Mondial, Irlanda alege neutralitatea si ramane ca atare pana in 1945.

Republica Irlanda este, in sfarsit, proclamata in aprilie 1949. In acelasi an, Parlamentul de la Westminster voteaza Ireland Act, care, simultan, recunoaste Republica si se angajeaza sa nu modifice statutul Irlandei de Nord fara consimtamantul locuitorilor sai, exprimat de Parlamentul din Ulster.

Limba gaelica

In secolul al XVI-lea, intreaga populatie a Irlandei (inclusiv cea de origine engleza) vorbeste gaelica, cu exceptia Dublinului insusi. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, clasele superioara si mijlocie (inclusiv cea de bastina, irlandeza) au devenit anglofone; gaelica nu mai este decat o limba a saracilor. Fondatorul nationalismului irlandez autohton, Daniel OConnell, desi cunoaste gaelica, nu ii ia apararea: pentru el, catolicismul este cel care caracterizeaza natiunea irlandeza si nu limba. In rest, de-a lungul intregului secol al XIX-lea, gaelica regreseaza neincetat.

Crearea Ligii gaelice, in 1893, marcheaza o recastigare a interesului pentru limba traditionala, cel putin din partea intelectualilor si nationalistilor, care o utilizeaza ca pe un argument suplimentar in favoarea independentei.

Incepand din 1925, autoritatile de la Dublin iau masuri pentru a proteja Gaeltacht, zona unde gaelica ramane limba materna si uzuala a populatiei. In 1922, Constitutia proclama gaelica limba oficiala a statului liber alaturi de engleza. In 1937, `irlandeza` este proclamata ca limba oficiala principala.

In urma impunerii obligatorii a limbii gaelice in invatamant in 1922, un milion de irlandezi o cunosc astazi, cel putin in principiu. In ceea ce priveste Gaeltacht, aceasta adaposteste circa 70 000 de locutori nativi.

Irlanda de Nord

Protestantii din ulster

Colonizarile (plantation) nu au reusit de fapt decat in regiunea Belfast: aici protestantii au devenit cei mai numerosi. Comunitatea lor s-a sudat prin opozitie fata de catolici, avand drept prima etapa razboiul iacobit (1689-1691). Un secol mai tarziu, atunci cand irlandezii cauta sa se emancipeze, taranii presbiterieni din Ulster intemeiaza Ordinul de Orania, societate semisecreta autodefensiva.
Belfast si regiunea sa participa in secolul al XIX-lea la revolutia industriala. Burghezia protestanta, legata de mediile de afaceri britanice, incepe sa capete importanta (in vreme ce in alte parti din Irlanda elita protestanta este reprezentata mai ales de proprietarii de terenuri). In acelasi timp, se constituie o clasa muncitoreasca, partial compusa din catolici veniti la Belfast si in alte orase pentru a gasi de lucru.

La inceputul secolului al XX-lea, protestantii sunt categoric majoritari in Ulster in patru comitate (Antrim, Down, Armagh, Londonderry) din noua. Protestanti si catolici se gasesc, in acelasi timp, peste tot, amestecati in diferite proportii.

Diviziunea vazuta de la Belfast

Pentru a asigura preponderenta protestantilor, Irlanda de Nord delimitata in 1920 nu include cele mai catolice trei comitate din Ulster. Cu toate acestea, ea cuprinde - marii proprietari de teren locali avand castig de cauza - doua comitate majoritar catolice (Fermanagh si Tyrone). Statul liber va incerca, ulterior, in zadar, sa le recupereze in cursul negocierilor sale cu Londra.

Asa dupa cum a fost constituita in 1920, Irlanda de Nord reuneste germenii tuturor problemelor ce se vor ivi. Statutul sau ii ofera un Parlament si un guvern, permitand protestantilor sa gereze afacerile interne in propriul lor interes. Totodata, dat fiind faptul ca exista numerosi catolici (mai mult de o treime din populatie), reflexele defensive sunt preponderente: membrii Ordinului de Orania domina viata politica, iar discriminarile fata de catolici se generalizeaza, in special in domeniile habitatului si utilizarii fortei de munca.

Pe scurt, catolicii din Irlanda de Nord, despartiti de ceilalti irlandezi, nu obtin nici ei ceea ce le-ar fi adus o veritabila integrare in cadrul Marii Britanii, si anume sfarsitul sectarismului religios.

Violenta

In cursul anilor 60, sub presiunea Londrei, guvernul de la Belfast incearca o apropiere economica de Dublin. Este semnul unui dezghet care, in acelasi timp, ii exaspereaza pe oranisti si ii incita pe catolici sa revendice egalitatea in drepturi. Tonul urca si, in 1969, izbucneste violenta. Londra decide interventia armatei apoi, in 1972, preia fraiele administratiei tarii (direct rule). Si totusi, violentele nu inceteaza deoarece, in fata armatei britanice, o parte a IRA (numita `provizorie`) se angajeaza in activitatea terorista.

In 1985, Londra si Dublin incheie un acord de cooperare in ceea ce priveste Irlanda de Nord, cu scopul revenirii la pace. Provincia insa ramane la fel de sfasiata.
La 15 decembrie 1993, John Major si Albert Reynolds, prim-ministrii ai Marii Britanii si, respectiv, Irlandei, semneaza `Declaratia din Downing Street`. In august 1994, IRA se resemneaza sa anunte incetarea activitatilor sale militare, imitata la jumatatea lunii octombrie de paramilitarii protestanti.

In 1995 se deschid negocieri intre guvernul britanic si Sinn Fein, Londra luandu-si angajamentul de a supune unui referendum orice acord care ar putea fi obtinut intre fortele politice din Irlanda de Nord.

Acordul din Vinerea Mare

Procesul s-a impotmolit intre timp, iar IRA a pus capat armistitiului sau in februarie 1996. O relansare a procesului de pace a parut posibila o data cu anuntul facut de IRA, la 19 iulie 1997, de aplicare a unei noi incetari neconditionate a focului. Alte negocieri, la care a luat parte prim-ministrul laburist britanic Tony Blair, au dus la 10 aprilie 1998 la un nou acord - numit `din Vinerea Mare`. Aprobat la 21 mai de 72% dintre alegatorii irlandezi, acest acord se bazeaza pe doua principii esentiale: recunoasterea de catre republicanii irlandezi a dreptului la autodeterminare a actualei Irlande de Nord; recunoasterea de catre unionisti a unui rol institutional al Republicii Irlanda in problemele Irlandei de Nord. Alegeri pentru o noua Adunare au avut loc la 25 iunie 1998. Ramanea de gasit o formula de dezarmare a gruparilor paramilitare acceptabila pentru toate partile implicate.

Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft