Carol al VIII-lea urmareste sa-si afirme prin forta armelor drepturile pe care le are asupra regatului Neapolelui, detinut de Casa de Anjou. Pentru a avea (crede el) libertate de miscare, restituie in 1493 Artois si Franche-Comte Habsburgilor, iar Roussillon si Cerdagne regelui Aragonului.
Actiunile italiene ale lui Carol al VIII-lea esueaza, dupa cum vor esua si cele ale lui Ludovic al XII-lea. Cu toate acestea, Francisc I ia din nou drumul Italiei (victoria de la Marignan, 1515), dar este nevoit sa-l infrunte curand pe Carol Quintul. Luptele se intensifica din acel moment la frontierele franceze de nord si de est. In 1529, Tratatul de la Cambrai alipeste Flandra si Artois imperiului (acesta fiind singurul caz de expansiune a imperiului la vest de linia trasata in 843). Chiar si asa, razboiul reizbucneste. In 1555-1556, Carol Quintul lasa mostenire Tarile de Jos si Franche-Comte, apoi Spania, fiului sau, Filip al II-lea. In cele din urma, adversarii, epuizati din punct de vedere financiar, semneaza in 1559 Tratatele de la Cateau-Cambresis: Franta pastreaza cele trei Episcopate (ocupate in 1552) si Calais (confiscat englezilor in 1558), dar este indepartata din Italia unde nu mai detine decat marchizatul de Saluzzo (altadata vasal ducatului Dauphine).
Henric al IV-lea recunoaste in 1601 pretentiile ducelui de Savoia asupra marchizatului de Saluzzo. Obtine, in schimb, Bresse, Bugey si tinutul de Gex.
Ducatul Bretagne
In cursul anilor 1480, ducele de Bretagne cauta sa o casatoreasca pe fiica si mostenitoarea sa, Anna, cu Maximilian de Austria (vaduv in urma mortii Mariei de Burgundia in 1482). Aceasta problema provoaca o serie de interventii militare franceze. In cele din urma, Anna se casatoreste in 1491 cu regele Frantei, Carol al VIII-lea, iar dupa moartea acestuia din urma, cu varul si succesorul lui, Ludovic al XII-lea. Totusi, ducatul nu este integrat coroanei. Ludovic al XII-lea, la randul sau, isi casatoreste fiica, pe Claudia, cu Francois dAngouleme, viitorul Francisc I. Abia sub domnia acestuia, in 1532, Starile din Bretagne, reunite la Vannes, cer unirea perpetua. Sunt, in schimb, recunoscute, `drepturile si privilegiile` ducatului.
Celelalte feude si apanaje
Ludovic al XII-lea si Francisc I au adus coroanei apanajele pe care le detineau (ducatul dOrleans, comitatele de Blois, de Valois, de Angouleme). Etapa urmatoare vizeaza domeniul ducelui de Bourbon (care poarta titlul de conetabil). Alcatuit din feude si apanaje, acesta a cunoscut o mare intindere in secolul al XV-lea: Bourbonnais, Marche, Auvergne, Forez, Beaujolais... In 1521, Francisc I pretinde restituirea apanajelor. In conditiile refugierii conetabilului la curtea lui Carol Quintul, ansamblul domeniului sau, cucerit sau confiscat, trece in cadrul coroanei in anii ce vor urma.
Chiar si Henric al IV-lea, atunci cand ajunge la tron, detine in urma mostenirilor un domeniu vast. Posesiunile sale situate in interiorul regatului sunt alipite coroanei in 1607. Bearn si Navarra Inferioara, teritorii suverane stapanite de Henric al IV-lea, vor fi alipite in 1620. De atunci nu mai ramane decat o mana de mici feude.
Situatia lingvistica in secolul al XVI-lea
Franceza, limba celor mai puternici regi de atunci ai Europei, a capatat in secolul al XIII-lea un mare prestigiu. Este vorba de franciana (dialectul din Ile-de-France), utilizata la Paris, oras-capitala si, deja, creuzet lingvistic.
Expansiunea sa ulterioara ca limba administrativa si juridica ce inlocuieste treptat latina este rezultatul extinderii puterii monarhice.
Ordonanta de la Villers-Cotterets, decretata de Francisc I in 1539, confirma si intareste caracterul oficial al francezei in intreg regatul. In acel moment insa, marea majoritate a populatiei continua sa foloseasca numai dialectul regional sau local, iar monarhia, chiar daca este constienta de utilitatea unei administratii monolingvistice, nu incearca deloc (si cum ar putea face aceasta) sa impuna supusilor sai folosirea francezei.
Perioada monarhiei absolute
In conditiile in care asasinarea lui Henric al IV-lea, in 1610, a dus la slabirea monarhiei, cardinalul Richelieu, ministrul lui Ludovic al XIII-lea din 1624 pana la moartea sa in 1642, va fi cel care va restabili si intari autoritatea statului.
Incepand din 1643, cardinalul Mazarin continua aceasta politica, in ciuda rezistentei notabililor si marilor nobili ai regatului (Fronda). La moartea acestuia, in 1661, Ludovic al XIV-lea decide sa exercite singur puterea, in acelasi spirit.
Expansiunea in secolul al XVII-lea
Fiind in stransa legatura cu lupta impotriva Habsburgilor (din Spania si Austria), expansiunea teritoriala se supune unor conditii de ordin strategic: se pune problema ocuparii unor pozitii ce ar permite interventia in Germania (sau in Italia) si a sustragerii de sub controlul Habsburgilor a pozitiilor care le-ar usura acestora interventia in Franta. In 1648 (tratatele din Westfalia, care pun capat Razboiului de 30 de ani), Franta obtine recunoasterea suveranitatii sale asupra celor trei Episcopate (ocupate din 1552) si a unor teritorii diverse din Alsacia. Ea dispune astfel de capete de pod enclavizate aflate chiar in imperiu.
Tratatul Pirineilor (1659) incheie razboiul impotriva Spaniei, care cedeaza Frantei: in sud, Roussillon si jumatate din Cerdagne; in nord, Artois (mai putin Saint-Omer) si portiuni din Flandra maritima, din Hainaut si Luxemburg.
Razboaiele (impotriva Habsburgilor, a Olandei, a Angliei etc.) ocupa mai mult de trei decenii din domnia efectiva (1661-1715) a lui Ludovic al XIV-lea. Rezultatul este o expansiune teritoriala importanta, dar care nu se ridica, poate, la inaltimea efortului depus. Sunt anexate regatului: o parte a Tarilor de Jos spaniole; Franche-Comte, cucerit in 1678 de la Spania, restul Alsaciei, inclusiv Strasbourg.
Expansiunea in secolul al XVIII-lea
Contextul diplomatic s-a schimbat: Bourbonii ocupa tronul Spaniei incepand din 1700; Tarile de Jos trec in posesia Austriei in 1714.
Dorinta de noi anexiuni paleste chiar pana la pierderea de catre autoritatile franceze a momentului in care Tarile de Jos austriece ar fi putut fi incorporate regatului. De altfel, Franta sfarseste prin a se alia cu Austria (impotriva Angliei si a Prusiei) in 1756. Cu toate acestea, expansiunea continua. Stanislas Leszczynski, socrul lui Ludovic al XV-lea, rege al Poloniei, alungat de rusi, devine in 1738 duce al Lorenei, cu titlu viager (ocupa astfel locul lui Francisc, sotul Mariei-Tereza a Austriei care, in compensatie, primeste Marele Ducat al Toscanei). La moartea lui Stanislas (1766), Lorena este alipita regatului. Pe de alta parte, in 1768, republica Genova cedeaza Corsica Frantei.
In 1789, teritoriul francez nu difera prea mult de cel din zilele noastre: lipsesc Savoia, Nisa si cateva enclave (Avignon si comitatul Venaissin, principatul de Montbeliard, orasul Mulhouse...).
Organizarea teritoriala
In ciuda absolutismului monarhic, Franta secolului al XVIII-lea ramane, in multe privinte, un mozaic al particularitatilor.
Exista, cu toate acestea, un anume sentiment al unitatii, caruia i se pot atribui trei cauze: atasamentul fata de monarhie, a carei legitimitate nu este contestata, o centralizare administrativa crescanda, ale carei elemente de legatura esentiale sunt reprezentate de intendentii regali, prestigiul limbii franceze, pe care elita o stapaneste (sau se straduieste sa o stapaneasca) peste tot in tara.
Principalele diviziuni politico-administrative - guvernorate si generalitati - nu coincid decat partial. Guvernoratele, avand vocatie militara si de mentinere a ordinii, au in fruntea lor un principe sau un mare senior. Totodata, deoarece unii guvernatori si-au depasit atributiile in timpul razboaielor religioase sau al Frondei, au fost deposedati de puterile lor de catre monarhie. Guvernoratele raman insa cadrele de referinta: dupa revolutie vor fi denumite cu termenul de `vechile provincii`. Generalitatile, conduse de intendenti, sunt cele mai importante circumscriptii ale Vechiului Regim: intendentii intruchipeaza peste tot si in toate domeniile (fiscalitate, politie, lucrari publice etc.) autoritatea regelui.
Desi au rol de instante judiciare, parlamentele si curtile suverane joaca un rol politic important la sfarsitul Vechiului Regim. Distinctia intre `tinuturile de Stari` si celelalte (denumite `de electiune`) consta in sistemul fiscal: in primele, in principiu, o adunare (`a Starilor`) voteaza si repartizeaza impozitele, iar in celelalte agentii regali actioneaza direct.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
