Revolutia si Imperiul
Revolutia care izbucneste in 1789 are drept rezultat rasturnarea monarhiei, trei ani mai tarziu. Foarte curand, revolutionarii isi formuleaza ca obiectiv transformarea profunda a societatii: arhaismul si arbitrariul Vechiului Regim trebuie sa faca loc ratiunii si echitatii (abolirea privilegiilor in noaptea de 4 august, Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 26 august). In acelasi timp, suveranitatea natiunii se substituie in intregime celei a regelui. Se perpetueaza astfel, sub forma `iacobinismului` revolutionar, practica centralizatoare a Vechiului Regim. Va mai fi necesar inca un secol pentru ca programul revolutionar sa fie pus in practica in totalitate (invatamant obligatoriu, laicizarea societatii...), dar impulsul decisiv era dat. In schimb, expansiunea Frantei in timpul revolutiei si apoi al imperiului va ramane, din punctul de vedere francez, fara urmari. Aceasta se inscrie in istoria tarilor vecine (Belgia, Germania, Elvetia, Italia...) mai mult decat in cea a Frantei.
Departamentele
Din vara anului 1789, Adunarea constituanta a Frantei incepe sa lucreze la o impartire a Frantei in departamente, care va intra in vigoare in februarie 1790. Se urmareste un dublu obiectiv: rationalizarea radicala a administratiei si, respectiv, implicarea populatiei, prin intermediul adunarilor departamentale alese (pentru a se canaliza, astfel, intr-un cadru modernizat, revendicarile locale). Marimea departamentelor exprima grija de a apropia administratia de cei administrati: ea permite oricarui locuitor sa ajunga in capitala locala intr-o singura zi.
Contrar unei idei inradacinate, impartirea in departamente atesta mai mult finete decat spirit geometric. Ea tine cont de limitele mostenite din istorie si nu dezmembreaza decat provinciile prea mari, dupa criteriile epocii. In sens invers, cateva vechi entitati revin la viata: Perigord (Dordogne), Quercy (Lot), Rouergue (Aveyron)... Este adevarat insa ca departamentele vor rezista cu atat mai bine trecerii timpului cu cat ele vor servi ca baza pentru o noua centralizare.
In timpul Consulatului, la 1800, Bonaparte numeste in fruntea fiecareia dintre ele un prefect, cu atributii mai largi si decat cele ale intendentilor de dinainte de 1789. Regimurile urmatoare, incepand chiar cu cel din vremea Restauratiei, nu vor pune pentru multa vreme in discutie acest sistem.
`Frontierele naturale` si limba franceza
Grija pentru rationalitate se manifesta si la nivelul tarii in ansamblul ei. Expansiunea revolutionara isi gaseste o justificare in teoria `frontierelor naturale` formate de Pirinei, Alpi, Jura si Rin. Franta este astfel definita ca un spatiu geografic `rational`, prin opozitie fata de empirismul Vechiului Regim (suma a teritoriilor alipite coroanei de-a lungul secolelor). Nici intr-un caz si nici in celalalt nu intervin considerentele etnice: `frontierele naturale` cuprind populatii de limba germana, olandeza etc., la fel cum Franta de dinainte de 1789 includea deja populatii de limba bretona, catalana, basca etc., fara a mai pune la socoteala pe cele care nu vorbeau decat dialectele dol sau doc.
In concluzie, limba franceza este perceputa nu ca un criteriu de apartenenta la natiune, ci ca un instrument de unificare a acesteia: franceza, limba a `ratiunii`, trebuie sa triumfe asupra dialectelor si graiurilor straine, unelte ale paseismului... si separatismului. O data cu transferul integral al suveranitatii dinspre rege catre natiune, limba regelui a devenit unica limba nationala. Acest principiu nu va mai fi contestat apoi nici macar cat cel al impartirii departamentale.
Expansiunea teritoriala
Primele anexiuni sunt realizate fara dificultate: Avignon si comitatul Venaissin in 1791; Savoia in 1792; enclavele Saarwerden, Salm si Montbeliard, episcopatul de Basel, comitatul de Nisa si principatul Monaco in 1793. In 1792, Franta declara razboi Casei de Habsburg, careia i se vor alatura Prusia, Anglia, Spania, Olanda.
Dupa o serie de nereusite, armatele franceze se impun in 1794 dincolo de frontiera nord-estica. In cursul anului urmator, Tarile de Jos austriece si episcopatul de Liege sunt anexate si imediat impartite in departamente. La fel se va intampla pe malul stang al Rinului in 1798. Totodata, in acelasi an, vor fi integrate Frantei Mulhouse si Geneva.
Imperiul napoleonian depaseste cu mult cadrul `Marii Natiuni` de la 1798: este vorba de o constructie de alt tip. Incepand din 1810, el se intinde pana la Roma spre sud si pana la Hamburg spre nord.
Tratatul de la Paris (20 noiembrie 1815) readuce, in linii generale, Franta, la frontierele sale din 1789. Dintre anexiunile din timpul revolutiei nu vor mai fi pastrate decat vechile enclave.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
