In cadrul Sfantului Imperiu, fenomenul elvetian apare la inceputul secolului al XIV-lea din asocierea a doua categorii de protagonisti:
- comunitatile montagnarde, organizate in afara sistemului feudal (acestea au drept institutii principale adunarile taranilor proprietari);
- orasele care, ca si cele din Italia de Nord, isi impun dominatia treptat asupra teritoriului lor inconjurator, in detrimentul nobilimii.
In aceasta perioada, numeroase aliante, ligi etc. se innoada (si se deznoada) intre micile entitati politice de aceeasi natura, in special intre orase. Caracterul specific al Elvetiei rezulta din legaturile durabile tesute intre entitati de natura diferita (comunitati montagnarde si orase), opuse dinastiei de Habsburg. Or, daca aceasta din urma, originara din nordul Elvetiei actuale, abandoneaza putin cate putin terenul, faptul se datoreaza deplasarii centrului de gravitatie al puterii lor in Austria, in 1278. Confederatia elvetiana ia nastere astfel, fara un plan prestabilit, in urma unui concurs de imprejurari.
Originile
In 1291, comunitatile montagnarde (sau `forestiere`, Waldstatten), Uri, Schwyz si Unterwald incheie un pact perpetuu care vizeaza la inceput mentinerea ordinii publice. Pactul, in acelasi timp, este utilizat impotriva pretentiilor Habsburgilor, infranti de Waldsttten la Morgarten, in 1315.
Tot impotriva Casei de Habsburg, orasul Luzern / Lucerna se aliaza cu Waldsttten in 1332, orasul Zurich procedeaza la fel in 1351, iar comunitatea montagnarda Glarus se alatura in 1352. In acelasi an, Zug este constrans sa intre in sistem. In 1353 este randul Bernei sa se alieze cu Waldstatten. Se formeaza astfel ceea ce se va numi retrospectiv Confederatia celor 8 cantoane. Aceasta nu este in realitate decat o retea de aliante, fiecare continuand sa-si urmareasca mai intai propriile sale interese. Charta semnata in 1370 intre sapte cantoane (cu exceptia Bernei) contine insa un nucleu de drept colectiv.
In 1386, ca urmare a unor incidente in regiunea Luzern, Leopold de Habsburg ii convoaca pe cavalerii din Alsacia, Suabia, Argovia / Aargau, Thurgovia / Turgau, Tirol... Confederatii (Lucerna si Waldstatten in aceasta imprejurare) ii infrang la Sempach, iar Leopold isi gaseste sfarsitul pe campul de lupta. Dupa doi ani, Glarus ii respinge pe Habsburgi la Nafels. De acum inainte, Confederatii sunt perceputi drept o forta militara redutabila.
Expansiunea confederatilor in secolul al xv-lea
Desi aliate, cantoanele desfasoara politici externe diferite. Toate sunt interesate de legaturile cu Basel, oras care deschide accesul catre bogatele regiuni renane, dar Berna priveste catre vest, Zrich si Schwyz spre est, Uri catre sud... Fiecare dintre acestea trage Confederatia intr-un sens, iar celelalte bat pasul pe loc, oarecum dupa propriul bun plac.
In nord, perspectiva extinderii este deschisa in 1415, atunci cand imparatul Sigismund il expulzeaza din Imperiu pe Frederic de Tirol, membru al dinastiei de Habsburg. Confederatii ocupa imediat posesiunile acestuia din urma din Argovia. Ele sunt, partial, transformate in `stapaniri comune` (teritorii administrate in comun de doua sau mai multe cantoane).
La est, la inceputul secolului al XV-lea izbucneste revolta montagnarzilor din Appenzell impotriva seniorului lor, abatele de Sankt-Gallen. Desi izolat, Appenzell devine aliatul Confederatilor. Intre Appenzell si acestia din urma se intind posesiunile puternicului conte de Toggenburg, mort in 1436, fara mostenitori. In privinta succesiunii, apare rivalitatea dintre Zrich, pe de o parte, Schwyz si Glarus / Glaris pe de alta parte. O data cu alianta dintre Zurich si imparatul Frederic al III-lea de Habsburg, Confederatii declanseaza `Razboiul Zrichului`, iar orasul este nevoit sa revina in sanul Confederatiei in 1450. In deceniul urmator, fostele posesiuni al Casei de Toggenburg, abatia Sankt-Gallen, precum si orasele Sankt-Gallen si Schaffhausen intra, cu statute diferite, in orbita Confederatilor. In 1460 acestia ocupa Thurgovia, stapanita de Habsburgi.
In sud, Uri, care este preocupat in special de trecatorile Gothardului, incearca sa-si extinda dominatia asupra versantului meridional al Alpilor, dar se ciocneste de puternicul Milano. Totusi, Leventina (valea superioara a raului Tessin) intra sub controlul sau.
La vest, Berna domina zona. Calitatea diplomatiei sale ii asigura relatii bune atat cu ceilalti Confederati, cat si cu Savoia (stapana Wallis-ului Inferior si a tinutului Vaud), cu ducele Burgundiei, cu regele Frantei... In afara de acestea, Berna are propriile sale aliante cu Solothurn, Neuchatel si Freiburg. Ambitiile ducelui Burgundiei, Carol Temerarul, in privinta Alsaciei si Savoiei pun in pericol acest echilibru. In 1475, Berna si aliatii acesteia intervin in Franche-Comte. In anul urmator, Carol contraataca, dar este infrant la Grandson, apoi la Morat, de Confederatie in ansamblul ei, venita in ajutorul Bernei. O data misiunea indeplinita, Confederatii, in afara Bernei, refuza sa se angajeze pe directia vestica. Berna, care cucerise tinutul Vaud, se vede obligata sa-l restituie Savoiei.
Succesul confederatiei celor 13 cantoane
Dupa aceste victorii, Freiburg si Solothurn cer sa fie primite in Confederatie. Waldstatten se opun, nedorind ca ponderea oraselor sa creasca. Totusi, cele doua candidate sunt admise in 1481, cu conditia de a nu duce o politica externa independenta. Clauze similare conditioneaza admiterea, in 1501, a oraselor Basel si Schaffhausen, pana atunci simple aliate. In 1513, Appenzell accede la rangul de cel de-al 13-lea canton.
Intre timp, Confederatii - si aliatii lor din Ligile grisone, incepand din 1497 - au reusit sa faca fata imparatului Maximilian. Dornic sa reformeze imperiul, acesta pretinde din partea lor recunoasterea noilor tribunale imperiale si plata impozitelor. Tratatul de la Basel, semnat in 1499 cu imparatul, consacra, dimpotriva, independenta de facto a confederatilor. (Ultimele legaturi cu imperiul vor fi intrerupte de jure, in 1648, prin tratatele din Westfalia.)
Forta militara a Confederatilor se manifesta, de asemenea, cu prilejul razboaielor din Italia. Ei isi vand scump serviciile ca mercenari si profita de operatiunile militare pentru a obtine teritorii la sud de Alpi. In acest mod actioneaza Waldstatten in 1503 cand, dupa ce l-au insotit pe regele Frantei, Ludovic al XII-lea, cuceresc fortareata Bellinzona, ravnita de multa vreme. Dupa aceasta, intrati in conflict cu Ludovic al XII-lea, ei ajung sa ocupe Ticino (Tessin) si apoi ii alunga pe francezi din regiunea milaneza in 1513. Francisc I, care reia razboiul, reuseste sa atraga de partea sa cantoanele vestice: daca obtine victoria la Marignan (1515) aceasta se datoreaza faptului ca lupta numai cu o jumatate dintre Confederati. In anul urmator, Franta si Confederatia semneaza o pace care nu va mai fi pusa in discutie pana la revolutie.
Reforma
Un rol determinant in aceasta directie l-a avut Ulrich Zwingli, care predica la Zurich, incepand din 1518. In cursul anilor 1520, in afara de Zrich, doctrinei sale i se raliaza Berna, Basel si Schaffhausen. Cele trei Waldsttten si cantoanele Zug, Luzern, Solothurn si Freiburg raman, dimpotriva, atasate catolicismului. In Glaris si Appenzell, fiecare parohie opteaza pentru una sau alta dintre confesiuni. Problema religioasa in stapanirile comune determina un conflict armat, castigat de catolici in 1531. In acelasi an, pacea de la Kappel instaureaza un partaj strict in cadrul Confederatiei: principiul Cujus regio, ejus religio intra in vigoare, cu mult timp inainte de a se impune in Germania. Cea mai mare parte a stapanirilor comune raman - sau revin - la catolicism.
Doua cantoane sunt biconfesionale: Glaris si Appenzell. In cel dintai, un compromis (1564) acorda un statut minoritatii catolice. Cel de-al doilea se imparte in 1597 in doua demi-cantoane: Inner-Rhoden (catolici) si Ausser-Rhoden (reformati).
Expansiunea spre vest
Berna nu renunta la ambitiile sale apusene. In 1526, ea ofera protectie Genevei, oras eliberat de episcopul sau in secolul al XV-lea si pe care ducele de Savoia intentiona sa-l anexeze. Insa Berna ezita sa se aventureze mai departe ca nu cumva o actiune impotriva Savoiei catolice sa starneasca un conflict in cadrul Confederatiei. Zece ani mai tarziu, atunci cand Geneva adopta Reforma, Francisc I isi pregateste interventia impotriva orasului... Bernezii invadeaza imediat tinutul Vaud, intra in Geneva, ocupa tinutul Gex si vestul regiunii Chablais. Sub presiunea cantoanelor catolice sunt obligati sa le redea pe cele din urma Savoiei, in cursul anilor 1560, dar pastreaza tinutul Vaud, unde impun Reforma. Jean Calvin este personalitatea dominanta a vietii geneveze din 1541 pana la moartea sa, in 1564. Ulterior, conflictul se reaprinde intre Geneva si Savoia care, in 1602, incearca in zadar sa asalteze orasul (`Escalada`). Anul urmator este recunoscuta independenta republicii Geneva, aliata elvetienilor.
Vechiul regim
Organizarea politica a Elvetiei nu cunoaste modificari, din secolul al XVI-lea si pana la Revolutia franceza. Confederatiei celor 13 cantoane i s-au alaturat, pe picior de egalitate, Wallis si cele Trei Ligi grisone. In orbita cantoanelor graviteaza, de altfel, aliati de dimensiuni mai reduse, dintre care trei fac parte din Dieta: abatia Sankt-Gallen, orasul Sankt-Gallen si orasul Biel. Mulhouse si Geneva nu au aliante incheiate decat cu cantoanele reformate. Principatul de Neuchatel si partea de sud a episcopiei de Basel au legaturi cu Berna.
Unele dintre cantoane sunt conduse de o Adunare generala (Landsgemeinde) a locuitorilor lor: cele trei Waldstatten initiale, Glarus si Appenzell. In alte parti, burghezia orasului central exercita singura puterea asupra intregului teritoriu cantonal. Zug dispune de un regim mixt.
Dieta confederala - conferinta a ambasadorilor - adopta deciziile in unanimitate. La originea sa se afla controlul exercitat asupra administrarii stapanirilor comune si isi are sediul intr-una dintre acestea, la Baden (Aargau). Din secolul al XV-lea, presedintia sa permanenta este asigurata de Zurich. Asadar, in timpul Vechiului Regim nu exista o autoritate federala. Motivul pentru care Confederatia se mentine este - in multe privinte - determinat de clivajul existent intre cantoanele catolice si cele protestante. In secolele al XVI-lea si al XVII-lea si unele, si celelalte se afla in cautarea unor aliante externe, dar renunta in urma riscului unor razboaie interne. Neutralitatea este cea care hraneste astfel, putin cate putin, o ideologie comuna, care, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea capata forma `helvetismului`. Elvetia este perceputa ca o patrie unita si linistita, avand drept nucleu Alpii, simbol al unei vieti sanatoase si pline de libertate.
Republica Helvetica si Medierea
Franta revolutionara intervine in Elvetia incepand din 1795. Ea anexeaza Biel si sudul episcopiei de Basel in 1797, Mulhouse si Geneva in 1798. In acelasi an decide crearea unei Republici helvetice, inzestrata cu o constitutie unitara si centralista. Noile cantoane nu sunt, de fapt, decat niste departamente. Viata politica este agitata pana in 1802, data la care Bonaparte, primul consul, decide sa-si retraga trupele. Imediat se creeaza haosul. Anul urmator el poate impune Actul de mediere.
Republica helvetica redevine confederatie, avand in frunte un mediator, pe Bonaparte. Celor 13 cantoane restabilite li se adauga grisonii si cinci cantoane noi: Sankt-Gallen, Argovia, Thurgau, Tessin si Vaud. (Primele patru au rezultat, in principal, din fostele stapaniri comune; tinutul Vaud a fost desprins de Berna.)
Republica italiana a anexat Valtelina in 1797. Wallis, independent incepand din 1802, face parte din Imperiul Francez din 1810 pana in 1814.
Restauratie si regenerare
Pactul federal din 1815 restaureaza, in linii mari, Vechiul Regim. El instituie o Confederatie formata din 22 de cantoane suverane (cele din 1803 plus Wallis, Neuchatel si Geneva). In compensatie pentru pierderea tinutului Vaud, Berna isi sporeste teritoriul cu fostul episcopat de Basel. Zona Genevei este rotunjita, pe seama Savoiei si Frantei, pentru a iesi din izolare si a o suda de restul Confederatiei. Grisonii, in schimb, nu pot recupera Valtelina, pe care Austria o pastreaza (in cadrul Regatului lombardo-venetian). Tratatul de la Paris (1815), proclama, pe de alta parte, inviolabilitatea Elvetiei si neutralitatea ei perpetua.
Revenirea la Vechiul Regim nemultumeste o parte crescanda a opiniei publice in acelasi timp `nationale` (la scara intregii Elvetii) si liberale. Sub imboldul revolutionar din 1830, pacifist in Elvetia, mai multe cantoane trec la democratizarea institutiilor lor: este momentul `Regenerarii`.
In urma acestei situatii, cantonul Basel ajunge la sciziune in 1833: in conditiile in care burghezii din Basel refuza sa recunoasca egalitatea in drepturi pentru locuitorii din zonele rurale, acestia din urma recurg la secesiune. Tensiunea creste apoi intre cantoanele protestante, in cea mai mare parte liberale, chiar radicale si cantoanele catolice, conservatoare. In urma unor incidente, sapte cantoane catolice (Luzern, Uri, Schwyz, Unterwald, Zug, Freiburg si Wallis) semneaza in 1845 un acord cu caracter defensiv, Sonderbund. Doi ani mai tarziu, Dieta, in cadrul careia radicalii sunt majoritari, pretinde dizolvarea pactului. Din cauza refuzului celor sapte cantoane de a renunta la acord, se recurge la operatiuni militare. Acestea sunt de scurta durata (mai putin de o luna) si provoaca in jur de 100 de morti. Cantoanele membre ale Sonderbund, infrante, sunt obligate sa accepte o revizuire in profunzime a Pactului din 1815.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
