Bonaparte preia comanda armatei din Italia in martie 1796, ii indeparteaza pe austrieci si ii infrange pe sarzi, care accepta in aprilie armistitiul de la Cherasco. Ocupa Milanul in mai, apoi Modena, Bologna si Romagna. In octombrie, la Reggio, se naste Republica cispadana, iar la Milano, in luna urmatoare, Republica transpadana. In iunie 1797, Bonaparte instaureaza Republica cisalpina, care include, in afara Cispadaniei si Transpadaniei, Bergamo si Brescia (desprinse de Venetia), ca si Valtelina (confiscata elvetienilor). Aceasta are capitala la Milano. Genova formeaza Republica ligura. In octombrie (tratatul de la Campoformio), Bonaparte acorda Venetia Austriei, spre marea nemultumire a venetienilor.
In vreme ce Bonaparte se indreapta spre Egipt, francezii isi continua ofensiva in Italia. In februarie 1798 ei ajung la Roma si proclama formarea unei Republici romane. (Papa este constrans sa se exileze.) Doua luni mai tarziu, ei instaureaza la Neapole Republica parthenopeeana, regele Ferdinand retragandu-se la Palermo. Ocupa, de asemenea, Toscana si anexeaza, de facto, Piemontul. (Casa de Savoia se refugiaza in Sardinia.)
In aceste imprejurari se formeaza cea de-a doua coalitie contra Frantei. In primavara anului 1799, armatele austro-ruse preiau controlul asupra Campiei Padului. Aproape peste tot izbucnesc in Italia revolte populare si taranesti, antifranceze si anti-`iacobine`. Dupa caderea Republicii parthenopeene, in iunie, un aspru regim reactionar se abate asupra Neapolelui.
Italia napoleoniana
In primavara anului 1800, Bonaparte ia din nou drumul Italiei, ii infrange pe austrieci si restabileste Republica cisalpina. Aceasta devine Republica italiana in 1802, apoi ia numele de Regatul Italiei, in 1805. Napoleon se incoroneaza la Milano, cu coroana de fier, ca rege al Italiei, Eugene de Beauharnais, fiul vitreg al imparatului, este vicerege. Regatul se extinde in 1805 prin alipirea Venetiei, cedata de Austria; in 1808 a zonei Marche, preluata de la Statul papal, si in 1810 a provinciei Trentino, atribuita Bavariei in 1805. Este un stat-satelit, supus unei impovaratoare fiscalitati si recrutarii obligatorii, dar care are meritul de a fi pus capat izolarii si provincialismului unei mari parti a Italiei.
La vest, politica franceza recurge la anexiuni, fara a avea un plan prestabilit: in 1802, Piemontul; in 1805, Republica ligura, apoi fostul ducat de Parma. Fosta Republica Lucca, ridicata la rangul de principat, este atribuita - ca si Massa, Guastalla si Piombino - Elisei, sora lui Napoleon. Toscana, abandonata de marele ei duce, devine in 1801 regatul Etruriei, daruit lui Ludovic, fiul fostului duce de Parma; in 1808 va fi inclusa in cadrul Imperiului Francez. In 1806, Pontecorvo si Benevento, devenite principate, sunt atribuite generalului Bernadotte si, respectiv, lui Talleyrand. In 1809, Napoleon anexeaza la imperiul francez ceea ce a mai ramas din Statul papal (Ombria si Latium) si ii fixeaza resedinta la Savona lui Pius al VII-lea. Teritoriile anexate sunt impartite in departamente si puse sub conducerea unor prefecti.
In 1806, atunci cand Napoleon ii constrange pe Bourbonii din Neapole sa se retraga din nou la Palermo, aceasta decizie intampina o palida rezistenta. Domniile lui Joseph Bonaparte (1806- 1808) si apoi cea a lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon (1808-1815), care s-au dovedit inclinati spre reforme, stiind totodata sa atraga de partea lor pe marii proprietari, au lasat o impresie mai degraba pozitiva la Neapole.
Raman in afara sistemului napoleonian Sardinia (unde casa de Savoia isi asteapta momentul potrivit) si Sicilia, pe care Ferdinand o stapaneste cu greu. Chiar englezii, nelinistiti, trimit aici in 1810 un corp expeditionar, sub conducerea lordului Bentinck. Acesta il indeparteaza pe Ferdinand de la putere si, mizand pe autonomismul sicilian, ii incita pe baroni sa accepte un regim constitutional care sa reprezinte o alternativa la modernismul lui Murat.
Plecarea francezilor
Eugene de Beauharnais si Joachim Murat au participat la dezastruoasa campanie din Rusia (in cursul careia au murit 25 000 de italieni).
Revenit la Neapole in 1813, Murat se apropie de Austria. Eugene nu va renunta decat in aprilie 1814, atunci cand Napoleon abdica. Cea mai mare parte a suveranilor Vechiului Regim revin in capitalele lor. Murat face greseala de a-l sprijini pe Napoleon in cursul celor 100 de zile de domnie (martie-iunie 1815) si de a-i ataca pe austrieci. Infrant in Marche, este nevoit sa paraseasca Neapole, unde Ferdinand se instaleaza in mai. In octombrie 1815, Murat debarca in Calabria cu o mica armata: este imediat prins si impuscat.
Restauratie si Risorgimento
Congresul de la Viena (1814-1815) revine, in linii mari, la situatia anterioara anului 1796, fara a mai restabili insa republicile Venetia, Genova si Lucca. Austria reintra in posesia Milanului si Mantovei. Alaturi de Valtelina (pana de curand elvetiana) si Venetia, aceste regiuni formeaza `Regatul lombardo-venetian`, aflat sub administrare habsburgica directa. (Istria si Dalmatia, foste posesiuni venetiene, sunt incorporate Austriei.) Regatul Sardiniei detine Savoia si Nisa, adaugandu-i-se Genova. Ducatul de Parma este atribuit Mariei-Luiza, fosta sotie a lui Napoleon, dar cu obligatia de a fi cedat, la moartea acesteia, ramurii de Bourbon-Parma care, pana la momentul potrivit, urma sa domneasca asupra ducatului de Lucca (ce va intra in componenta Toscanei la moartea Mariei-Luiza, in 1847). Ducatul Modenei revine ramurii de Habsburg-Este; Marele Ducat al Toscanei ramurii de Habsburg-Lorena.
In 1816, Ferdinand unifica cele doua regate ale Neapolelui si Siciliei (aflate pana atunci intr-o uniune personala) intr-unul singur, care poarta numele de Regatul celor Doua Sicilii.
Reactiunea
In Piemont, Vechiul regim este reinstaurat pana in ultimul detaliu. Totusi, reformele napoleoniene nu sunt puse in totalitate in discutie. Revenirea la situatia anterioara este vizibila mai ales prin fenomenul izolarii: fiecare stat se inchide in spatele barierelor vamale si impune un control politienesc strict asupra populatiei. Opozitia se manifesta in cadrul societatilor secrete (Carbonaria), care insa raman divizate.
O miscare insurectionala sustinuta de armata se declanseaza totusi la Neapole in 1820. Ferdinand ofera o Constitutie, iar in 1821 solicita sprijinul Austriei, care trimite trupe in Abruzzi. Regimul constitutional se prabuseste in curand. In acelasi an, o insurectie militara pornita din Alessandria, in Piemont, are aceeasi soarta. Reactiunea invinge peste tot.
Revolutia de la Paris din 1830 incinge din nou spiritele. In 1831 o serie de insurectii izbucnesc in ducatele si teritoriile Bisericii: Bologna, Modena, Parma, Romagna... cad in mana insurgentilor, care ajung totusi sa se hartuiasca reciproc de la un oras la altul. Austriecii intervin si restabilesc statu quo ante.
Risorgimento
Termenul provine din risorgere (`a renaste`, `a se destepta`) si dateaza din secolul al XVIII-lea. Este vorba de a se reda Italiei libertatea, unitatea, maretia sa. Contrastul dintre epoca napoleoniana - atat de novatoare - si ingustimea de spirit a regimurilor restaurate accentueaza sentimentul frustrarii. Dar mai este necesar ca Risorgimento sa detina un program.
Genovezul Giuseppe Mazzini (1805-1872) propovaduieste o republica unitara, rezultat al insurectiilor populare. Tentativele sale in acest sens esueaza, dar forta simpla a ideilor sale va reprezenta multa vreme un reper.
O alta cale, denumita `neo-guelfa`, preconizeaza formarea unei Italii confederale, pusa sub autoritatea morala a papei. Aceasta suscita un anumit scepticism, tinandu-se cont de atasamentul recunoscut al papei fata de Vechiul Regim. Cel de-al treilea program, cel al partidului numit `moderat`, apare in Piemont in jurul anilor 1840. In mod realist, acesta pune accentul pe dezvoltarea economica (si, eventual, pe recurgerea la razboi), conferind regatului Sardiniei - singurul stat ce dispunea de resursele necesare - rolul de forta motrice. Acestei tendinte ii apartine piemontezul Camillo Benso de Cavour (1810-1861).
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
