Expansiunea frantei revolutionare

Revolutia care izbucneste in Franta in 1789 duce intr-un rastimp de trei ani la prabusirea monarhiei. Dupa ce tin piept prusacilor (Batalia de la Valmy, 1792), armatele revolutionare franceze trec la ofensiva in 1794. Tarile de Jos austriece, apoi malul stang al Rinului sunt invadate si, in curand, anexate. Provinciile Unite devin in 1795 un stat-satelit (Republica batava); la fel se va intampla, in 1798, in cazul Confederatiei elvetiene (Republica helvetica). In 1796-1797, campania din Italia, condusa de Napoleon Bonaparte, determina crearea unei Republici cisalpine, apoi a unei Republici romane. Inlaturati din Italia in 1799, francezii revin in forta in cursul anului urmator.
In timpul Consulatului (17991804), Bonaparte consolideaza aceste cuceriri. Sfantul Imperiu recunoaste in 1801 anexarea malului stang al Rinului de catre Franta. Ii urmeaza, pe malul drept, o prima si considerabila reimpartire teritoriala intre statele germane (reimpartirea din 1803).

Expansiunea napoleoniana

Napoleon are ca adversar principal Anglia, care pastreaza stapanirea asupra marilor: o marturie in acest sens o reprezinta victoria acesteia la Trafalgar, in 1805. Ramane, in schimb, solutia razboiului economic: in 1806-1807 Napoleon inchide coastele europene in fata marfurilor engleze. Este insa necesar ca `blocada continentala` sa fie realmente aplicata. Aceasta il va face pe Napoleon sa se indrepte spre o politica imperiala din ce in ce mai exagerata, in ritmul rasunatoarelor sale victorii (la Austerlitz, in 1805, in fata Austriei, la Jena, in 1806, asupra Prusiei, la Wagram, in 1809, impotriva Austriei...). Adaugata unor grave infrangeri in Spania, dezastruoasa retragere din Rusia, la sfarsitul lui 1812, semnifica si inceputul decaderii: infrangerea lui Napoleon la Leipzig in 1813; abdicarea sa in anul urmator; aventura celor 100 de zile si infrangerea de la Waterloo in 1815.

Impactul hegemoniei franceze

In Germania, politica napoleoniana determina reducerea drastica a numarului statelor. Reunindu-le intr-o Confederatie a Rinului, Napoleon obtine in 1806 renuntarea imparatului la functia sa: astfel este desfiintat Sfantul Imperiu. In Tarile de Jos, regimul francez pune capat particularitatilor regionale care nu vor mai fi restabilite. In Elvetia, reorganizarea cantoanelor, intreprinsa in 1803, nu va mai fi pusa in discutie. Republica italiana (Regatul Italiei incepand din 1805) ofera italienilor impresia unei unitati nationale, desi partiale. La Neapole, reformele introduse de francezi sunt bine primite.
In Spania, dimpotriva, instalarea lui Joseph Bonaparte pe tron (1808) si ocupatia militara franceza care insoteste acest moment determina o ostilitate violenta transformata intr-un razboi de gherila generalizat. In Prusia si in alte parti ale Germaniei de Nord, infrangerile in fata francezilor, incepand din 1806, provoaca o resurectie brusca a patriotismului german, asa cum nu se mai intamplase pana atunci.

Europa congresului de la Viena

In afara Frantei nu exista decat doua state infrante, ale caror suverani nu s-au intors impotriva lui Napoleon in extremis: Danemarca, nevoita sa cedeze Norvegia regelui Suediei; Saxonia, care este obligata sa renunte la jumatate din teritoriul propriu in favoarea Prusiei. La randul ei, Franta isi regaseste, cu mici modificari, frontierele de dinaintea Revolutiei. Prusia isi adauga Westfalia si Renania, dobandind o pozitie dominanta in Germania de Nord. Austria inglobeaza o mare parte a fostului regat napoleonian al Italiei (Lombardia si Venetia). Regele Sardiniei obtine Liguria, ravnita de multa vreme.

Printre exclusii procesului Restauratiei se afla micile state germane, desfiintate incepand din 1803, si Sfantul Imperiu. Acestuia i se substituie in general aproximativ intre aceleasi limite o Confederatie germana cu puteri reduse. Exceptand Confederatia elvetiana, regimurile nemonarhice de altadata nu sunt restaurate: republicile Venetiei si Genovei, Provinciile Unite. In acest ultim caz, la initiativa Angliei se aplica o inovatie: pastrandu-se regimul centralizat introdus de francezi, sunt unite intr-un mare regat al Tarilor de Jos fostele Provincii Unite si fostele Tari de Jos austriece.

Secolul nationalismelor

Razboaiele internationale care izbucnesc in Europa apuseana in secolul al XIX-lea sunt legate de problema unificarii italiene (in 1859) si de cea a unificarii germane (in 1863-1864, 1866 si 1870-1871). In general, ascensiunea nationalismului reprezinta o caracteristica a anilor de la 1815 la 1914. Notiunea de `nationalism` acopera, totusi, aspiratii si realitati diferite.

Natiuni si popoare

Revolutia franceza a exprimat o idee esentiala, subliniind ca suveranitatea rezida nu intr-o monarhie ereditara, ci in `natiune`. Pana in a doua jumatate a secolului, aceasta `natiune` se va identifica, practic, cu burghezia: in ea isi gaseste in acelasi timp motivul si cadrul ambitiilor sale politice. Totodata, extraordinarul dinamism al Frantei revolutionare si napoleoniene a trezit in randul vecinilor sai un amestec de invidie si resentimente care, prin forta lucrurilor, a condus la dorinta de a se ridica la un nivel asemanator. Acest lucru este valabil la germani, la fel ca si la italieni, din ce in ce mai preocupati sa se afirme la nivel colectiv ca atare. La izbucnirea nationalista contribuie, de asemenea, si unele situatii particulare: cea a belgienilor fata de olandezi, a irlandezilor fata de englezi, a norvegienilor fata de suedezi.

O alta tema majora vine din ideea ca poporul, ca produs in oarecare masura natural al istoriei, mai degraba decat natiunea, edificiu abstract, a reprezentat fundamentul legitimitatii statelor. Apare aici o anume reactie fata de rationalismul secolului Luminilor, dar mai ales un interes cu totul nou fata de etnografie (termenul apare in 1823 si semnifica `clasificarea popoarelor in functie de limbile vorbite`). Atat in Italia, cat si in Germania, criteriul lingvistic va fi invocat (printre altele) pentru a justifica ideea unitatii. El va fi, de altfel, folosit, catre sfarsitul secolului, pentru a sustine diverse forme ale revendicarilor autonomiste: catalana, flamanda, basca.

Belgieni, norvegieni, irlandezi

In Belgia, `natiunea` burgheza si francofona este cea care pune in discutie hegemonia olandeza in 1830 si pretinde independenta. Reuseste sa o obtina gratie sprijinului acordat de Anglia si Franta. Populatia de limba flamanda se alatura acestei miscari cu atat mai mult cu cat atasamentul ei fata de catolicism o determina sa se opuna vecinilor nordici, protestanti.

In Norvegia, pana la 1814, uniunea cu Danemarca nu a fost niciodata contestata. In schimb, legatura cu Suedia impusa norvegienilor a determinat, treptat, revendicarea independentei. O vor castiga in 1905, la capatul unui proces pasnic.

In Irlanda, nationalismul a cautat sa se autodefineasca de-a lungul intregului secol al XIX-lea. Limba galica, in regres rapid in fata englezei, nu a putut servi drept criteriu de deosebire a irlandezilor fata de altii. Catolicismul le este caracteristic, intr-adevar, celor mai multi dintre ei, dar atunci, ce se intampla cu minoritatea protestanta care se considera totusi irlandeza Trebuie sa se ceara autonomia sau, mai mult, independenta In 1914 nici una dintre aceste intrebari nu-si va fi gasit in mod real un raspuns.

Unitatea italiana

La mijlocul secolului al XIX-lea aceasta parea inca o himera. Mai intai pentru ca Austria controleaza o parte a Italiei si nu pare sa aiba intentia de a renunta la ea. Apoi, mai mult, pentru ca inca de la sfarsitul secolului al VI-lea, Italia nu a mai cunoscut unitatea politica, indiferent sub ce forma s-ar fi realizat aceasta. Amintirea unificarii partiale realizate de Napoleon priveste doar Italia de Nord. Neapole si Sicilia sunt departe, dincolo de Statul papal, si nu pot fi sterse cu o trasatura de condei. Astfel, poate fi luata in considerare, cu o anumita doza de realism, doar ideea unei confederatii.

Interventia militara a Frantei de partea regatului Sardiniei (cu alte cuvinte, a Casei de Savoia) pune capat, in 1859, hegemoniei austriece. In cateva luni, intreaga Italie de Nord (cu exceptia Venetiei pe care Franta o lasa Austriei) se reuneste in jurul Casei de Savoia. In sud, in schimb, Garibaldi, in fruntea Expeditiei celor 1000 de Camasi Rosii (1860), este cel care forteaza mana destinului. Italia formeaza astfel, dintr-o data, un regat unitar, pe care putini ar fi putut sa-l prevada. Venetia (in 1866) si Roma (in 1870) vor cadea ca niste fructe coapte.

Unitatea germana

Pentru a pune in discutie problema unificarii, germanii dispun de un cadru politic: Confederatia germana. In 1848-1849, Parlamentul de la Frankfurt face o incercare in aceasta directie. In zadar, caci adevarata putere se afla in alta parte, in doua capitale rivale: Viena si Berlin. Prusia dispune, dupa 1815, de un net avantaj geografic: de la Niemen la Moselle, ea formeaza primul stat `pangerman`. Partizanii unificarii isi indreapta privirile spre ea mai degraba decat spre Austria, la fel de `dunareana` pe cat de germana. In plus, trebuie depasita rivalitatea prusaco-austriaca: Bismarck va reusi acest lucru prin viclenie si prin forta, in mai putin de zece ani de la instalarea sa in functia de cancelar al Prusiei in 1862, pana la intemeierea Imperiului German in 1871.

Construit in jurul Prusiei, noul imperiu pastreaza un anume caracter federal, la care tin in mod deosebit statele germane supravietuitoare, mai ales cele din sud. Excluderea Austriei determina totodata scindarea in doua a natiunii germane in formare: problema va rabufni in secolul al XX-lea.

Nationalismele integratoare

Contradictia dintre ideea (recunoscuta ca franceza) de natiune si ideea (recunoscuta ca germana) de popor (Volk) se cristalizeaza in privinta Alsaciei si Lorenei, pe care Franta a fost nevoita sa le cedeze Germaniei la sfarsitul razboiului din 18701871. Pe de o parte se sustine ca alsacienii au aderat de buna voie (incepand din timpul Revolutiei, se intelege) la natiunea franceza; pe de alta parte se argumenteaza ca alsacienii au fost dintotdeauna si au ramas vorbitori ai unui dialect german.

Cu toate acestea, in practica, dezbaterea isi pierde semnificatia in ultima treime a secolului al XIX-lea. Peste tot sau aproape, se impune, de fapt, principiul invatamantului obligatoriu in singura limba oficiala a statului, pentru intreaga populatie. Intr-un anume sens, epoca nationalismelor `posibile` este astfel declarata inchisa, cel putin in Europa de Vest. O data cu invatamantul obligatoriu, cu votul universal si, in curand, cu recrutarea obligatorie, fiecare stat se declara de aici inainte depozitarul singurului nationalism legitim. El are ca misiune integrarea intregii populatii intr-un tot unitar: Marea Britanie, Franta, Germania, Italia se comporta in aceasta problema in acelasi mod. Din motive evidente, nu fac exceptie de la miscarea de unificare lingvistica decat Elvetia, Belgia (nu fara retineri) si Austro-Ungaria.

Vointa de unificare lingvistica suscita reactii catre sfarsitul secolului al XIX-lea, in Catalonia sau in Tara bascilor, de exemplu. Ele vor lua amploare in secolul urmator.
In aceeasi perioada, notiunea de popor ca `produs natural al istoriei` capata o anume conotatie rasiala: astfel, o noua forma de antisemitism, care nu mai este religios, ci `rasist`, se raspandeste in Europa.

Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft