Lui Ludovic al XVIII-lea, mort in 1824, ii succeda fratele sau, Carol al X-lea, de orientare ultraregalista. Revolutia din iulie 1830 il inlatura de la putere si permite urcarea pe tron a lui Ludovic-Filip de Orleans, membru al unei ramuri mezine a Casei de Bourbon (descendent al lui Filip de Orleans, fratele lui Ludovic al XIV-lea). Noul regim, monarhie constitutionala, se sprijina pe burghezie.
In conditiile izbucnirii revolutiei din februarie 1848, Ludovic-Filip abdica. Cea de-a doua republica este imediat proclamata. In decembrie 1848, Ludovic-Napoleon Bonaparte (fiul lui Louis, fratele lui Napoleon) este ales presedinte. Trei ani mai tarziu, in urma unei lovituri de stat urmate de un plebiscit, acesta concentreaza intreaga putere in mainile sale. Ludovic-Napoleon restabileste imperiul in 1852 si isi ia numele de Napoleon al III-lea.
Atunci cand Napoleon al III-lea este luat prizonier la Sedan, Imperiul se prabuseste. In septembrie 1870 este proclamata din nou Republica, dar republicanii nu-si asigura in mod definitiv puterea decat de la sfarsitul anilor 1870. Se naste astfel cea de-a treia Republica, ce va dura pana la 1940.
Frontierele
Dupa 1815, opinia publica franceza ramane sensibila la problema `frontierelor naturale`. O ocazie pentru a le atinge pare sa apara in 1830, atunci cand belgienii se revolta impotriva suveranului lor olandez. Ludovic-Filip prefera sa cada de acord cu Anglia in privinta instaurarii unei Belgii independente si neutre. In 1866-1867, Napoleon al III-lea incearca sa profite de conflictul austro-prusac pentru a dobandi Belgia, apoi, in lipsa acesteia, Luxemburgul. Bismarck reuseste sa dejoace aceste incercari.
In fond, `frontierele naturale` nu sunt atinse decat in Alpi. In schimbul sustinerii cauzei italiene, Napoleon al III-lea obtine in 1860, din partea regelui Sardiniei (proclamat rege al Italiei in anul urmator), cedarea catre Franta a Savoiei si Nisei, cu conditia organizarii unei consultari populare. Procesul este condus cu dibacie: Savoia aproba alipirea cu 130 533 voturi contra 235, iar Nisa cu 25 743 voturi fata de 160!
Zece ani mai tarziu, razboiul pe care Franta l-a declarat Prusiei - cedand unei provocari din partea lui Bismarck - se transforma intr-un dezastru. Trupele germane incercuiesc Parisul. Guvernul francez, retras la Bordeaux, semneaza un armistitiu in ianuarie 1871. Prin tratatul de la Frankfurt (10 mai 1871), Franta este nevoita sa cedeze Germaniei Alsacia (cu exceptia Belfort-ului) si o parte a Lorenei, inclusiv Metz.
Primul razboi mondial
Armatele franceze rezista in fata trupelor germane (Batalia de pe Marna, septembrie 1914), iar conflictul se transforma intr-un razboi de pozitii, deosebit de distrugator, care va dura patru ani.
In urma infrangerii Germaniei, Alsacia si Lorena revin Frantei in baza unei proceduri exceptionale (care intra in vigoare din 11 noiembrie 1918) si fara consultarea populatiei. In afara de acestea, Franta revendica districtele Saarlouis si Saarbruck, in numele drepturilor istorice, dar presedintele american Woodrow Wilson isi manifesta opozitia. In cele din urma, se ajunge la formarea unui teritoriu supus unui statut particular, Saar.
Cel de-al doilea razboi mondial
Infranta, Franta semneaza cu Germania un armistitiu, la 22 iunie 1940. Ea este impartita intr-o zona ocupata de germani (jumatatea nordica a tarii si tarmul atlantic) si o zona zisa `libera`, condusa de un guvern instalat la Vichy, avandu-l in fruntea sa pe maresalul Petain. (Alsacia si Lorena sunt, din nou, de facto, integrate Reich-ului.)
In iulie, Adunarea Nationala (Camera deputatilor si Senatul reunite) ii atribuie lui Petain depline puteri, cu 569 voturi contra 80. Un nou regim, numit `al statului francez`, se formeaza astfel si se angajeaza intr-o politica de colaborare cu Germania (politica antisemita in special). Pe de alta parte, in iunie 1940, generalul de Gaulle, ajuns la Londra, intemeiaza miscarea `francezilor liberi`, hotarati sa continue razboiul, dar foarte putin numerosi la inceput.
Debarcarea aliata in Normandia (iunie 1944), apoi eliberarea Parisului (august 1944) permit restabilirea unui regim democratic, sub conducerea generalului de Gaulle care, in acelasi timp, face ca Franta sa joace din nou un rol international (zona de ocupatie franceza in Germania etc.). Dupa demisia sa din 1946, o noua Constitutie pune bazele celei de a IV-a Republici.
Republicile a IV-a si a V-a
Intre succesele celei de-a IV-a Republici trebuie inscrise o redresare economica spectaculoasa si initiativa constructiei europene. In schimb, ea esueaza in problemele coloniale, in Indochina, apoi in Algeria. Problema algeriana este cea care il readuce pe de Gaulle la putere in 1958 si ii ofera posibilitatea de a prezenta o noua Constitutie, aprobata prin referendum in septembrie. Ia nastere, in acest mod, cea de a V-a Republica, al carei presedinte va fi ales prin vot universal, dupa referendum-ul din 1962.
Regiunile
Incepand din secolul al XIX-lea se reproseaza departamentelor cadrul lor prea stramt si se fac proiecte pentru circumscriptii mult mai vaste. Departamentul insa, ca mostenire republicana, se dovedeste totusi intangibil. Cu toate acestea, fiecare minister isi creeaza structuri regionale, ale caror competente rareori coincid.
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, rolul statului in domeniul economic si al amenajarii teritoriului presupune ca, la nivel regional, sa poata fi desfasurata o actiune coordonata. Astfel, un grup de experti delimiteaza, in 1956, 22 de `regiuni de program` care, in 1960, devin `circumscriptii de actiune regionala`. Acest stadiu este cel al unei reforme administrative.
S-a aratat apoi ca `actiunii regionale` a statului trebuie sa i se asocieze reprezentantii populatiei. Doua puncte de vedere se infrunta in acest sens: unii ar dori ca regiunile sa aiba consilii regionale alese; ceilalti, care se tem ca regiunile sa nu dobandeasca o greutate politica prea mare, nu doresc decat organe consultative. Proiectul regionalizarii supus referendumului in 1969 este apropiat de primul punct de vedere. El este respins mai degraba din suspiciune fata de generalul de Gaulle decat din opozitie fata de regiuni.
In perioada urmatoare se impune cel de-al doilea punct de vedere..., care cedeaza apoi locul primului, dupa 1981, o data cu alegerea socialistului Francois Mitterrand ca presedinte al Republicii. Legea de la 2 martie 1982 transforma regiunile in colectivitati teritoriale dotate cu consilii alese prin vot universal.
Soliditatea regiunilor
Impartirea pe regiuni sintetizeaza regrupari ale departamentelor consacrate in general prin uz. (De aceea nu a fost pusa in discutie atunci cand legea din 1982 lasa departamentelor posibilitatea de a schimba regiunea din care faceau parte.) In functie de caz, aceste regrupari se supun unor logici diferite.
Conform uneia dintre ele, sunt reunite departamentele provenite din aceeasi veche provincie (Champagne, Lorena, Alsacia, Franche-Comte). Alta are la baza nu provinciile vechi, ci zona de influenta a unui mare oras sau a altuia (Rhone-Alpes in jurul Lyon-ului, Midi-Pyrenees in jurul orasului Toulouse, tinutul Loarei in jurul orasului Nantes). Intre cele doua rationamente intervin si solutii intermediare: asocieri ale unor provincii de dimensiuni reduse (Centre, Poitou-Charentes), alipirea unei mici provincii la una mare (Roussillon la Languedoc...), sciziunea unei provincii in doua zone de influenta (Normandia) etc. Unele din aceste optiuni sunt criticate in numele trecutului istoric (Nantes desprinsa de Bretagne, impartirea Normandiei...).
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
