Dinastia Stuart dateaza din momentul ascensiunii la tron a lui Robert al II-lea, fiul Margaretei (ea insasi fiica lui Robert Bruce) si a lui Henri Stewart (senesal) al Scotiei. Statul se consolideaza: regalitatea isi intareste autoritatea, se infiinteaza un Parlament. La inceputul secolului al XVI-lea, se contureaza o apropiere de Anglia: Iacob al IV-lea Stuart se casatoreste in 1503 cu Margareta, fiica lui Henric al VII-lea Tudor.
Scotia se trezeste ulterior hartuita intre Franta (aliata sa incepand din secolul al XIV-lea) si Anglia lui Henric al VIII-lea. O data cu izbucnirea razboiului in 1513, scotienii sunt infranti de englezi la Flodden, iar Iacob al IV-lea este ucis. Fiul sau, Iacob al V-lea, opteaza totusi pentru Franta si pentru tabara catolica: in 1538 se casatoreste cu Marie de Guise. La moartea sa, in 1542, coroana revine fiicei lor, Maria Stuart, care tocmai se nascuse.
Reforma
Sub regenta Mariei de Guise, influenta franceza este predominanta. In acelasi timp, protestantismul (sub forma calvina, avandu-l ca predicator pe John Knox) progreseaza rapid. El se manifesta printr-un Covenant (angajament colectiv) semnat in 1557. In 1559, protestantii o inlatura pe Marie de Guise. Franta trimite trupe, dar incheie un compromis cu Anglia: catolica Maria Stuart ramane regina a Scotiei; protestantii pastreaza puterea reala. Imediat dupa aceasta, Parlamentul scotian adopta o Confesiune de credinta, inspirata de John Knox, interzice messa, pune capat autoritatii papale... Acest moment se afla la originea Bisericii presbiteriene scotiene, numita Kirk (Biserica, in scots).
In 1567, abdicarea Mariei Stuart pune capat unei domnii foarte agitate. Ea trece in Anglia, unde Elisabeta o retine ca prizoniera. Implicata in diverse comploturi, ea va fi executata in 1587.
Uniunea celor doua coroane
Mariei Stuart ii succeda Iacob al VI-lea, fiul ei, un protestant. Elisabeta neavand copii, acesta poate (dar nu este singurul ...) sa pretinda tronul Angliei, in calitate de stranepot al Margaretei, sora lui Henric al VIII-lea. El pastreaza relatii bune cu Londra si, sustinut puternic de William Cecil, obtine castig de cauza la moartea Elisabetei: in 1603 devine Iacob I al Angliei.
Chiar daca cele doua regate, aflate in uniune personala, raman distincte, balanta inclina catre una din parti. Regele si curtea acestuia, incluzandu-i si pe scotieni, locuiesc de acum inainte la Londra. In plus, Iacob I spera sa reduca din trasaturile particulare ale Scotiei pentru a-si suda posesiunile. Sustinandu-i pe episcopii scotieni (ramasi inca pe loc...), el urmareste sa alinieze Kirk Bisericii anglicane. Pe de alta parte ii repune in rang pe sefii clanurilor din Highlands, din insule si din zona de granita (Borders).
Vremea revolutiilor
Spre deosebire de tatal sau, Iacob, Carol I nu cunoaste deloc Scotia. Incercand sa impuna aici anglicanismul, el declanseaza `revolutia presbiteriana`: un National Covenant se opune politicii sale in 1638. Carol refuza sa cedeze. Covenanters proclama suspendarea episcopatului, preiau puterea in 1640 si invadeaza nordul Angliei.
O data cu izbucnirea razboiului civil in Anglia in 1642, Covenanters se aliaza cu parlamentarii, apoi incep sa aiba indoieli. In fond, scotienii sunt atasati in acelasi timp dinastiei Stuart si autonomiei Bisericii (Kirk). Din momentul in care Carol I le ofera garantii, scotienii trec in tabara lui in 1648, dar sunt invinsi de Cromwell. Dupa executarea lui Carol I, ei il proclama rege pe fiul acestuia, Carol al II-lea. Cromwell invadeaza Scotia, supusa in 1651. Ea este practic anexata, fiind condusa prin `comisari` si devenind parte a Commonwealth and Free State.
Revenirea lui Carol al II-lea in 1660 ii dezamageste pe scotieni: el ii mentine pe comisari si restabileste puterea episcopilor. `Glorioasa Revolutie` din 1688 este cea care asigura triumful Bisericii (Kirk): in 1690, Wilhelm al III-lea ii recunoaste statutul de Biserica organizata.
Fuziunea cu Anglia
Uniunea organica a Scotiei si Angliei vizeaza sa asigure o succesiune protestanta comuna si sa bareze drumul fiului lui Iacob al II-lea care, in 1701, s-a proclamat rege sub numele de Iacob al III-lea. Or, partizanii sai, iacobitii, vad in Scotia, intotdeauna tinuta la distanta, o posibila trambulina. In 1706, un comi-tet constitutional mixt redacteaza un tratat de uniune, prost primit de opinia publica scotiana, dar pe care Parlamentul de la Edinburgh il aproba in anul urmator. Fara indoiala, multi parlamentari s-au lasat corupti, dar este evident ca o respingere a tratatului ar fi provocat riscul unei ocupatii militare engleze, poate chiar razboiul, ceea ce majoritatea scotienilor nu o dorea.
Uniunea determina disparitia Parlamentului de la Edinburgh, scotienii fiind de aici inainte reprezentati in Parlamentul de la Westminster. Scotia isi pastreaza insa Biserica sa, dreptul si organizarea sa judiciara, sistemul propriu de invatamant etc.
Iacobitii nu se descurajeaza: in 1715 urzesc, cu sprijin din Scotia, o conspiratie impotriva lui George I de Hanovra, care esueaza. Mai grava este rebeliunea din 1745-1746, condusa de fiul lui Iacob `al III-lea`, Carol Eduard, supranumit de scotieni Bonnie Prince Charlie. Pornind din Highlands, el controleaza in scurt timp intreaga Scotie, isi lanseaza trupele in cucerirea Angliei, iar apoi, lipsit de sustinere, se retrage. Contraatacul englez se soldeaza prin infrangerea sa la Culloden, in 1746, urmata de o represiune extrem de dura in Highlands.
Suprematia limbii engleze
Reforma da o lovitura fatala limbii scots. Pentru ca fiecare sa poata citi Scripturile, Kirk fondeaza scoli si, in 1579, determina votarea unei legi prin care obliga fiecare camin sa aiba o Biblie in limba `populara`. Insa versiunea adoptata, stabilita la Geneva, este in limba engleza. (Chiar daca este scotian, John Knox este un misionar si nu un nationalist.) Uniunea celor doua coroane, transformand engleza in singura limba a puterii, accentueaza aceasta tendinta. In 1611, Iacob al VI-lea al Scotiei (Iacob I Stuart) impune aceeasi versiune a Bibliei (Authorized Version) atat in Anglia, cat si in Scotia.
Scots este astfel coborata la rangul de dialect, din ce in ce mai mult surghiunit in zonele rurale. In acelasi timp, importanta acordata de Kirk invatamantului (chiar de limba engleza) nu se dezminte.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
