Succesele si infrangerile lui Eduard al III-lea
Eduard al III-lea mosteneste contenciosul cu Franta in privinta Guyennei, posesiune a regilor Angliei pe care Capetienii urmaresc sa o recupereze. In conflictul care se anunta, el se poate bizui pe sentimentul antifrancez aparut in Anglia in secolul al XIII-lea. Se poate folosi, de asemenea, de ostilitatea oraselor flamande fata de Capetieni. In 1328, atunci cand in cadrul acestora se declanseaza o criza legata de succesiune, Eduard al III-lea, nepotul lui Filip cel Frumos prin mama sa, pretinde tronul Frantei. Insa acesta ii revine lui Filip al VI-lea de Valois si, intr-o prima etapa, Eduard accepta. In 1337, totusi, Filip al VI-lea proclama confiscarea Guyennei : razboiul - dorit si de un rege, si de celalalt - devine inevitabil.
Eduard repurteaza o serie de succese: victoriile de la LEcluse, in 1340 (cu ajutorul flamanzilor) apoi de la Crecy, din 1346, ocuparea orasului Calais in anul urmator, victoria Printului Negru (fiul cel mare al lui Eduard al III-lea) la Poitiers, in 1356. In 1360, tratatul de la Bretigny atribuie regelui Angliei Guyenne (mult extinsa), in deplina suveranitate, in schimbul renuntarii la tronul Frantei. Insa englezii nu dispun de mijloacele necesare pentru a administra si a-si mentine achizitiile. Din 1375 ei nu mai detin decat Bordelais, Bayonne, Calais si alte cateva locuri.
Crizele de la sfarsitul secolului al XIV-lea
In timpul domniei lui Richard al II-lea, fiul Printului Negru (mort in 1376), relatiile se deterioreaza intre descendentii lui Eduard al III-lea, anuntand Razboiul celor Doua Roze.
In 1399, Richard al II-lea isi atribuie mostenirea unchiului sau, Jean de Gand, duce de Lancaster, deposedandu-l astfel de drepturile sale pe fiul acestuia din urma: Henric Bolingbroke. Sustinut de baroni si de burghezia oraselor, Henric il prinde pe Richard (intors dintr-o campanie in Irlanda), il constrange sa abdice (cu asentimentul Parlamentului) si se incoroneaza ca rege (Henric al IV-lea). Domnia sa este marcata de o mare rascoala a galezilor, condusi de Owain Glyn Dwr. Ea dureaza de la 1400 la 1410.
A doua etapa a razboiului de 100 de ani
Henric al V-lea reia razboiul o data cu urcarea sa pe tron. Victorios la Azincourt (1415), el cucereste Normandia, apoi impune tratatul de la Troyes (1420), care-l transforma in mostenitorul tronului Frantei (cele doua regate, aflate in uniune personala, ramanand distincte). In 1422 se sting din viata Henric al V-lea, apoi regele Frantei, Carol al VI-lea. Henric al VI-lea, fiul lui Henric al V-lea, este imediat proclamat rege al Angliei si al Frantei (cu aprobarea Parlamentului din Paris), dar delfinul, fiul lui Carol al VI-lea, isi ia in acelasi moment titlul de Carol al VII-lea.
O vie reactie `nationala`, aprinsa de Ioana dArc, se manifesta in aceste imprejurari in Franta. Carol al VII-lea recupereaza treptat terenul pierdut, apoi declanseaza o puternica ofensiva in 1449: din 1453 englezii nu mai detin decat Calais. In 1475, Eduard al IV-lea va renunta in mod oficial la `dubla monarhie`.
Razboiul celor doua roze
Deceptiile Razboiului de 100 de ani si slabiciunea lui Henric al VI-lea alimenteaza rivalitatile dintre ramurile descendente ale lui Eduard al III-lea. Razboiul celor Doua Roze (rosie pentru Lancaster si alba pentru York), se va desfasura cu intermitenta de la 1454 la 1485. In 1471, Eduard al IV-lea de York il castiga. Putin dupa moartea sa, in 1483, fiul sau Eduard al V-lea, minor, dispare si fratele lui Eduard al IV-lea, Richard al III-lea, va fi cel care isi va adjudeca tronul. Acest fapt relanseaza conflictul, din care iese victorios, in 1485, un baron de origine galeza inrudit cu familia Lancaster: Henric Tudor (Henric al VII-lea). El pecetluieste impacarea casatorindu-se cu Elisabeth de York, fiica lui Eduard al IV-lea.
Afirmarea limbii engleze
Evolutia inceputa in secolul al XIII-lea se accelereaza in secolul urmator. Geoffrey Chaucer (cca 1340-1400), autorul Povestirilor din Canterbury domina scena literara. El se exprima in acea forma a englezei aflata in uz la Londra (ca si la Oxford si Cambridge) si contribuie la conferirea statutului de limba nationala pentru aceasta. In general, engleza devine in secolul al XV-lea limba documentelor scrise in aproape toate domeniile, cu exceptia celor foarte oficiale.
Secolul Tudorilor
Henric al VII-lea Tudor si-a propus sa resta-bileasca puterea, prestigiul si continuitatea noii dinastii. Isi casatoreste fiica, pe Margaret, cu regele Scotiei iar pe fiul sau, Arthur, cu fiica Regilor Catolici, Ferdinand si Isabella, Caterina de Aragon.
Dupa moartea lui Arthur, Caterina se casatoreste cu celalalt fiu al lui Henric al VII-lea, viitorul Henric al VIII-lea.
Ruptura cu Roma
Henric al VIII-lea nu este a priori favorabil protestantismului. El este preocupat de succesiunea sa: de vreme ce Caterina nu ii poate darui un fiu, el doreste divortul, stiind ca uniunea cu vaduva fratelui sau ar putea fi anulata. Papa, temandu-se sa nu si-l indeparteze pe Carol Quintul (nepotul Caterinei), se opune. Henric al VIII-lea numeste un nou arhiepiscop de Canterbury care, in 1533, anuleaza casatoria dintre Henric si Caterina (si o valideaza pe cea cu Anne Boleyn). Papa il excomunica pe Henric al VIII-lea. In anul urmator, Parlamentul adopta Actul de Suprematie, care face din rege singurul conducator al Bisericii Angliei (dispozitie extinsa asupra Irlandei, din 1536). In 1536-1539, bunurile manastirilor - care detineau o treime din teritoriu - sunt confiscate si impartite intre persoane private (in cea mai mare parte) si coroana.
Ruptura cu Roma nu suscita, de altfel, nici un fel de opozitie. Este adevarat ca - lasand la o parte manastirile - Biserica isi pastreaza locul, impreuna cu episcopatul si traditiile sale. Englezii vad in politica lui Henric al VIII-lea afirmarea independentei lor si o saluta; ei nu o percep ca pe o schimbare de religie.
Tudorii dupa Henric al VIII-lea
In timpul domniei lui Eduard al VI-lea (rege la 9 ani, mort la 15), tutorii sai influenteaza evolutia Bisericii in directia calvinismului. Lui Eduard al VI-lea ii urmeaza Maria Tudor (fiica lui Henric al VIII-lea si a Caterinei de Aragon), care se casatoreste in 1554 cu Filip al II-lea al Spaniei. Foarte catolica, ea impune revenirea Bisericii Angliei in cadrul celei romane, fara a restabili insa manastirile.
Ca si in vremea lui Henric al VIII-lea si Eduard al VI-lea, persecutiile au ramas limitate: nu se declanseaza nici un razboi religios in Anglia.
In schimb, legaturile Mariei cu Spania confera catolicismului un caracter `strain`.
Dupa cum populatia, satula de rasturnari ale balantei, spera, Elisabeta (care ii succeda surorii sale vitrege in 1558) se dovedeste favorabila unui compromis religios: ea fixeaza Bisericii Angliei o doctrina protestanta moderata. In exterior, doua probleme sunt predominante: lupta Provinciilor Unite (protestante) si pe care Anglia le sustine impotriva lui Filip al II-lea si dorinta englezilor, interesati de America, de a inlatura hegemonia maritima spaniola. In 1588, Filip al II-lea lanseaza impotriva Angliei `Marea Armada`. Flota engleza o infrunta in largul Calais-ului si obtine astfel prima sa mare victorie.
Ostilitatea Spaniei, adaugata neincetatelor conspiratii catolice, indreapta majoritatea populatiei impotriva `papismului`. In aceste imprejurari, Biserica anglicana devine cu adevarat `nationala`. Ea nu ramane insa, mai putin, fructul unui compromis intre partizanii unui episcopat solid, mostenit de la Biserica romana, si adeptii unei reforme religioase mai `puritane`.
Galezii
Dupa zdrobirea rebeliunii lor, la inceputul secolului al XV-lea, nobilii galezi isi cauta norocul inrolandu-se in armata regelui Angliei. Este cazul lui Owain ap Maredudd ap Tudur, care isi ia numele de Owen Tudor si sfarseste prin a se casatori cu vaduva lui Henric al V-lea. Tudorii se leaga astfel de familia de Lancaster. Nepotul lui Owen, Henric, refugiat in Franta, debarca in 1485 in Tara Galilor si devine in curand Henric al VII-lea. Prin aceasta, el reuneste alaturi de sine numerosi galezi entuziasti pe care ii pastreaza in anturajul sau.
In timpul domniei lui Henric al VIII-lea, integrarea in cadrul regatului (si al Bisericii anglicane) are un caracter prioritar. Engleza devine singura limba oficiala a Tarii Galilor, care este impartita in 13 comitate. Galezii se obisnuiesc, cu atat mai mult cu cat au invatat sa ia drumul Angliei... O dovedeste cariera principalului ministru al Elisabetei, William Cecil, nepotul lui Dafydd Seisyllt, venit la Londra in suita lui Henric al VII-lea.
Galezii isi conserva, cu toate acestea, personalitatea proprie. Pentru a atrage fara intarziere la protestantism populatia ramasa in tara, autoritatile iau efectiv masura traducerii Bibliei in galeza. Din punct de vedere religios, este vorba de un succes al Londrei: spre deosebire de irlandezi, galezii se desprind de catolicism. Limba galeza isi regaseste astfel o noua vigoare.
Secolul Stuartilor
Elisabetei ii urmeaza varul ei indepartat, Iacob al VI-lea Stuart, rege al Scotiei care, in Anglia, isi ia numele de Iacob I. El reuseste sa dezamageasca sperantele puritanilor unind, asa cum o va face si fiul sau Carol I, autoritatea coroanei si primatul episcopilor in Biserica nationala. Si una, si cealalta promoveaza absolutismul, in conditiile in care in Anglia si in Scotia traditia cere convocarea periodica a Parlamentului, pentru a ratifica marile decizii sau pentru a vota creditele. De aici vor rezulta conflicte, cu atat mai mult cu cat afacerile Angliei si Scotiei - aflate in uniune personala, dar inca distincte - se vor intrepatrunde.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft