In 1066, Wilhelm al Normandiei (Cuceritorul) ajunge in fruntea regatului intemeiat de Alfred, ramanand in acelasi timp unul dintre marii nobili ai Frantei. In istoria Angliei medievale, aceasta situatie a impus ulterior trei directii principale:
- o preocupare constanta fata de chestiunile franceze mergand pana la revendicarea tronului Frantei;
- vizarea Tarii Galilor si a Scotiei, mostenite de regii anglo-saxoni;
- o anume concurenta intre franceza, limba lui Wilhelm si a succesorilor sai, si limba autohtona, numita `engleza medie` (mostenitoare a `englezei vechi` din epoca anglo-saxona).
Intre timp se pun bazele institutiilor (Curte de justitie, Parlament etc.), care transforma Anglia intr-un stat solid.
Cucerirea Angliei
In urma mortii lui Eduard Confesorul, care nu avea copii, in ianuarie 1066, mostenirea sa este revendicata de trei pretendenti: saxonul Harold, conte de Wessex, care se si incoroneaza imediat, regele Norvegiei si Wilhelm, ducele Normandiei.
Harold ii zdrobeste pe norvegieni in apropiere de York, la 25 septembrie. Trei zile mai tarziu, normanzii debarca in sud. Harold ii infrunta la 14 octombrie la Hastings si moare in lupta. Wilhelm se incoroneaza, la randul sau, la 25 decembrie.
Curand el trece la deposedarea aristocratiei anglo-saxone care a refuzat sa se supuna si distribuie pamanturile acesteia tovarasilor sai normanzi: in acest proces isi are originea aristocratia `baronilor`. Insa Wilhelm mentine sub administrarea sa directa trei cincimi din suprafata tarii, afirmand astfel suprematia regalitatii. In acelasi timp, normanzilor le atribuie posturile-cheie din cadrul Bisericii Angliei.
O minoritate redusa, de origine straina, exercita astfel o dominatie totala asupra populatiei autohtone. Or, este vorba de o elita de limba franceza, care devine ipso facto limba oficiala a regatului. Pana in secolul al XIV-lea, regii Angliei - poate cu exceptia lui Henric I - vor ignora limba engleza, care dispare din documentele scrise.
Impartirea Tarii Galilor
Wilhelm incredinteaza supunerea galezilor unor normanzi carora le acorda autonomie. Se formeaza astfel Marcile care inconjura Tara Galilor din nord-est pana in sud si sud-vest, vestul si nordul ramanand independente. Henric I face eforturi sa-i disciplineze atat pe seniorii Marcilor, foarte turbulenti, cat si pe principii galezi. El consolideaza, de altfel, pozitiile regale in sud-vest, instaland acolo coloni flamanzi si de alte neamuri (fapt care sta la originea `Micii Anglii` din regiunea Pembroke). In cursul secolului al XII-lea, impartirea in doua a Tarii Galilor tinde sa devina stabila.
De la normanzi la angevini
La moartea lui Wilhelm Cuceritorul, Normandia revine fiului sau cel mare, Robert, iar Anglia celui de-al doilea fiu, Wilhelm al II-lea. Urmandu-i la tron acestuia din urma, Henric I, cel de-al treilea fiu al Cuceritorului, ocupa Normandia si il desemneaza drept succesor pe nepotul sau, Henric, ai carui parinti erau fiica sa, Mathilde, si Geoffroy Plantagenet, conte de Anjou. La moartea lui Henric I, baronii Angliei, neincrezatori fata de Angevini, il pun insa pe tron pe nepotul de frate al acestuia, Etienne. Cu toate acestea, Plantagenetii cuceresc Normandia. In 1152, tanarul Henric se casatoreste cu Alienor de Aquitania si se regaseste astfel in fruntea unui domeniu intins de la Canalul Manecii la Pirinei. Dupa moartea lui Etienne, baronii accepta situatia: Henric Plantagenet (Henric al II-lea) ajunge rege al Angliei.
Restaurand autoritatea regala, deteriorata in timpul domniei lui Etienne, Henric se loveste de rezistenta Bisericii, amenintata in privilegiile ei. Conflictul duce la asasinarea lui Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury, in 1169. In acelasi an, anglo-normanzi veniti din sudul Tarii Galilor debarca in Irlanda si se instaleaza acolo. Henric al II-lea nu este initiatorul acestei actiuni, dar o acopera: in 1171 el merge in Irlanda si isi afirma suzeranitatea asupra acesteia.
Lui Henric al II-lea - angevin inainte de toate - ii urmeaza fiii sai, Richard Inima de Leu si apoi Ioan Fara Tara. Ei se opun regelui Frantei, Filip-August, hotarat sa le limiteze influenta. La inceputul secolului al XIII-lea, Ioan pierde Normandia, Maine si Anjou, Poitou. In 1214 izbucneste in Anglia o revolta a baronilor. Ea se soldeaza cu aprobarea silita de catre Ioan a documentului Magna Charta Libertatum.
Replierea asupra Angliei
Filip-August si urmasii sai ii constrang pe seniorii detinatori de posesiuni in Anglia si in Franta sa aleaga intre cele doua suzeranitati. Aceasta face ca Simon de Montfort, fiul conducatorului cruciadei indreptate impotriva albigenzilor, sa opteze pentru Anglia in vreme ce o alta ramura a familiei de Montfort a pastrat pamanturile franceze. In cele din urma izbucneste un conflict intre baronii, nevoiti de acum inainte sa se replieze catre Anglia, si regele Henric al III-lea, inca preocupat de problemele franceze (dar care trebuie sa recunoasca, in 1259, suzeranitatea regelui Frantei asupra Guyennei). In 1264, aflat in fruntea revoltei, Simon de Montfort il ia prizonier chiar pe rege si convoaca o adunare care prevesteste formarea Parlamentului. Eduard, mostenitorul tronului, este cel care il va infrange si il va ucide in anul urmator.
In acest timp, situatia lingvistica evolueaza. Franceza ramane ca o limba `a distinctiei`, dar este vorba din ce in ce mai putin de o limba materna: chiar elita, in mare parte anglicizata in viata cotidiana, este nevoita sa si-o insuseasca. In ceea ce priveste engleza (sub forma `englezei medii`), aceasta reapare in scrierile fara caracter oficial.
Cucerirea Tarii Galilor
In fata englezilor, singurul care poate opune rezistenta este principatul de Gwynedd: protejat de Masivul Snowdon, el are drept `granar` insula Anglesey. La inceputul secolului al XIII-lea, principele de Gwynedd, Llywelyn cel Mare preia controlul asupra unei mari parti a Tarii Galilor. Dupa moartea sa (1240), Henric al III-lea reuseste totusi sa profite de rivalitatile dintre fiii acestuia pentru a recuceri terenul pierdut.
Nepotul lui Llywelyn cel Mare, care poarta acelasi nume, reia lupta aliindu-se cu Simon de Montfort. In 1267, el obtine din partea lui Henric al III-lea recunoasterea titlului sau de principe de Tara Galilor, dar, incercand sa impuna galezilor un sistem feudal rigid, isi indeparteaza pe multi dintre ei. Faptul acesta favorizeaza interventia lui Eduard I care, victorios, il mentine pe Llywelyn in fruntea tarii, dar cu puteri reduse. In aceste conditii, Biserica Angliei se angajeaza intr-o campanie indreptata impotriva dreptului si cutumelor galeze, denuntate ca `barbare`. Llywelyn, care se revolta, isi gaseste sfarsitul in 1283.
Eduard I anexeaza Gwynedd, inconjura nordul Tarii Galilor cu o retea de fortarete si intemeiaza aici orase locuite in mod exclusiv de englezi. In 1301, el atribuie titlul de print de Walles (Tara Galilor) mostenitorului tronului Angliei.
Esecul din Scotia
Eduard I stie ca Scotia, prea intinsa si prea indepartata, nu va putea fi cucerita precum Tara Galilor. Cel putin, se straduieste sa impuna asupra ei suzeranitatea regelui Angliei, deja afirmata de Wilhelm Cuceritorul. In 1290, o criza in succesiunea la tronul Scotiei ii ofera ocazia de a interveni, dar chestiunea ramane in suspensie. Ea nu va fi transata - in favoarea scotienilor - decat dupa victoria lui Robert Bruce la Bannockburn in 1314.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
