Amman, 6 dimineata. Soarele se vede la orizont in spatele cladirilor albe de marmura, care se scutura cu greu de amorteala noptii, prevestitorul unei calduri teribile. Minaretele moscheilor se vad strapungind cu semetie vazduhul impreuna cu chemarile cantate ale muezinului la rugaciune.

E o clipa aproape solemna, o clipa in care parca poti vedea adevarata fata a orasului alb, mare, im-pietrit inca sub frigul diminetii, aurit de soare, de atata lumina, de cantul mue-zinului. Eu si orasul. Ma simt fata in fata cu intregul spirit arab, intr-o clipa in care as vrea sa opresc timpul in loc, cu o imagine pe care o voi purta mereu cu mine.

Ma ridic si ascult zgomotele din casa. E prea de dimineata, dar totusi se aude vocea lui Ali de la magazinul de la parterul cladirii unde locuiesc si ale furnizorilor sai, precum si mirosul de cafea tare, atat de familiar ...

Pe strada credinciosii imbracati in galabie neagra, alba, crem, incaltati in vesnicii shib-shib (papuci), se indreapta spre moschee intr-un ritm lent pentru rugaciunea de dimineata.

Privesc strada, incepe sa fie populata: masini distribuitoare de butelii cu muzica cu ritm lenes si totodata straniu; muncitorii de la constructiile din apropriere, care in curand vor termina alta cladire imaculata, noua, al carei miros de ciment, mortar se va simti imediat cum ii treci pragul si care, dupa ce vor arbora afisul `Apartamente de inchiriat`(ce domina mai mult de jumatate din Amman), vor pleca in alta zona.

Magazinele de vis-a-vis isi ridica storurile ; in curand mirosurile de shaorma, falafel sau alte bunatati incep sa se amestece ca si populatia, in majoritate studentime, care da iama in `cafenele` si `restaurante`. Ghilimele, deoarece orice proprietar de dugheana, care vinde sandwich-uri, si-o va intitula invariabil `restaurant`si orice loc unde se vinde cafea si alte bauturi este numit ciudat `coffee-shop`. Ce sa-i faci, arabii sunt cunoscuti ca foarte orgoliosi! Da, orgoliosi, calmi si foarte ospitalieri.

Cobor la parter, unde prietenea mea Fatima ma asteapta cu cafeaua facuta si cu micul dejun. Mananc in graba, caci ma asteapta o alta zi la Universitatea Iordaniana, unde va trebui sa fac fata tirului de intrebari devenit deja cliseic si obositor: `De unde sunt, ce fac aici, unde am invatat araba, cati frati sau cate surori... ` Caci, da, arabii sunt si foarte curiosi.

Curiosi dar si foarte intelepti. Intelepciunea unei natiuni, intelepciune continuata in fiecare reprezentant mai mic sau mai mare, care iti va spune ca a fi musulman este o onoare, un privilegiu pentru care merita sa lupti, sa mori, sau care le da forta necesara sa invinga necazurile, care le da forta sa zambeasca.

Zambet larg, care ascunde multe in spate dar care, paradoxal, are ceva hipnotic si misterios in el, o dorinta de a trai. Zambet pe care il vad in fiecare zi in ochii Fatimei si in ochii fiecarui om de pe strada impreuna cu toata intelepciunea unui popor obisnuit sa lupte cu lipsa de apa, de hrana si acum luptind sa-si mentina identitatea in aceasta inclestare cu progresul, cu noile descoperiri.

Caci este imposibil sa adaptezi o cultura desertica, atata calm, atata caldura si atata credinta in Allah, care i-a purtat de-a lungul atator veacuri, la I-poduri si download de mare viteza. Este imposibil si inutil. Cine reuseste sa-i inteleaga catusi de putin, va aprecia aceasta rezistenta la progres, sau poate... corupere de spirit!

Citeste mai multe pe www.coffee-break.ro