Regatul Italiei (1861-1946)
De la unitate la italietta. In urma initiativelor lui Garibaldi, regatul Italiei impartaseste in parte programul lui Mazzini: anexarea pur si simplu a sudului - pe care, inainte, Cavour nu o dorise -, ceea ce duce la transformarea sa intr-un stat unitar. Masinaria administrativa piemonteza se pune peste tot in miscare si, din cauza fiscalitatii si a recrutarii obligatorii, ajunge curand impopulara. In Sicilia, unde recrutarea nu existase, armata este nevoita sa reprime intre 1861 si 1865 o serie de revolte care agraveaza problema generala a delincventei.
Sciziunea dintre nord si sud devine vizibila inca din aceasta perioada: presiunea fiscala se accentueaza in sud, acaparand putinele resurse existente, insa investitiile au loc mai ales in nord. In acelasi timp, etatismul autoritar al urmasilor lui Cavour nelinisteste atat categoriile de mijloc din nord, care aspira la mai multa libertate, cat si clasele dominante din sud, care se simt inlaturate de la putere. Piemontezul Agostino Depretis domina scena politica intre 1876 si 1887. Guverneaza alaturi de majoritati politice schimbatoare, manipulandu-i pe parlamentari prin intermediul favorurilor individuale si a diverselor avantaje pe plan local: acesta este `transformismul`.
In esenta, Depretis inaugureaza astfel un modus vivendi intre burghezia industriala din nord (care obtine monopolul asupra pietei nationale) si marii proprietari din sud (care raman atotputernici).
Sicilianul Francesco Crispi, nationalist si autoritar, domina perioada ulterioara, in timp ce, in paralel, se afirma miscarea socialista, deja puternica printre taranii din Romagna si Emilia, ca si printre lucratorii din Lombardia. In 1900, o greva generala la Genova obliga guvernul la defensiva. Puterea este predata piemontezului Giovanni Giolitti care, fara a abandona `transformismul`, recurge la o politica de conciliere. Este perioada unei Italii putin ambitioase, dar care isi regaseste calmul, numita, oarecum in deradere, Italietta. Ea va starni mai tarziu dispretul fascistilor... si nostalgia celorlalti.
Convingerea ca exista o `problema a sudului` se impune in epoca. In ciuda unei emigratii masive (de la cinci la sase milioane de italieni, mai ales din zona meridionala, ajung in cele doua Americi intre 1880 si 1914), conditia taranilor ramane dezastruoasa, structura sociala rigida. Carentele noului stat au permis dezvoltarea Mafiei in Sicilia, a Camorrei la Neapole si NDranghettei in Calabria.
Primul razboi mondial
In 1881 Franta isi impune protectoratul asupra Tunisiei, care era dorita de italieni. Anul urmator, Italia semneaza cu Germania si Austro-Ungaria o alianta defensiva impotriva Frantei. Totusi, in momentul declansarii Primului Razboi Mondial, Italia considera ca nu Franta este statul agresor si isi pastreaza neutralitatea (asa cum o cerea majoritatea italienilor).
Cu toate acestea, guvernul initiaza negocieri secrete cu Franta si Marea Britanie: tratatul de la Londra (aprilie 1915) promite Italiei, in caz de victorie, Trentino si sudul Tirolului, Trieste si Dalmatia (teritorii ce erau ocupate de Austro-Ungaria). Italia intra imediat in razboi. Armatele sale infrunta trupele Austriei pana la severa infrangere de la Caporetto (octombrie), compensata in extremis prin victoria de la Vittorio Veneto (noiembrie 1918).
Tratatul incheiat cu Austria la Saint-Germain (septembrie 1919) ofera Italiei Trentino si Tirolul de Sud, desi acesta din urma era locuit de germanofoni. Spre est insa, pretentiile italiene se lovesc de cele ale noului regat iugoslav. Discordia are ca obiect mai ales Fiume - candva debuseu maritim al Ungariei - pe care Gabriele DAnnunzio, in fruntea voluntarilor, il ocupa in septembrie 1919. In cele din urma, tratatul de la Rapallo (noiembrie 1920), negociat direct intre Italia si Iugoslavia, reglementeaza problema: Italia primeste zona de interior in raport cu litoralul a Triestului si a Istriei, dar renunta la Dalmatia, cu exceptia Zarei si a catorva insule. Fiume devine stat independent, de unde armata italiana il expulzeaza pe DAnnunzio. (Fiume va fi alipit Italiei de Mussolini in 1924.)
Fascismul
Razboiul a accentuat tensiunile si frustrarile: in vreme ce se inmultesc grevele si actiunile de ocupare a uzinelor, nationalistii reclama slabiciunea statului. In aceste imprejurari prinde contur miscarea fascista intemeiata de Benito Mussolini in mai 1919. Organizatiile socialiste devin tintele acesteia, in Romagna, in Emilia, in Toscana... Dreapta vede in Mussolini un zid de aparare impotriva `pericolului rosu`. In 1922 i se incredinteaza formarea unui guvern, avand aprobarea parlamentului.
Initial functionau in paralel cu statul, dar, incepand din 1925, organizatiile fasciste ajung sa-l domine. Monarhia ramane, cu toate acestea, la locul ei.
In spatele unei fatade voluntariste, fascismul nu reuseste totusi sa indrepte dezechilibrele societatii italiene. Dimpotriva, alianta dintre industriasii din nord si marii proprietari din sud se consolideaza. Singurul succes real: in 1929, acordul de la Laterano reglementeaza relatiile dintre Italia si papalitate.
Al doilea razboi mondial
Dupa cucerirea Etiopiei (1935-1936), Mussolini se apropie de Germania nazista, in special cu prilejul razboiului civil din Spania. In conditiile in care Reichul ocupa Boemia-Moravia, Italia anexeaza, la randul ei, Albania, in aprilie 1939. Dar, in septembrie, atunci cand germanii invadeaza Polonia, Italia nu este pregatita sa intre in razboi. Mussolini nu se va decide decat in iunie 1940, imediat dupa caderea Frantei.
Italia joaca un rol militar secundar in preajma Germaniei. Ea participa insa la dezmembrarea Iugoslaviei (aprilie 1941) si isi mareste teritoriul cu Slovenia si Dalmatia. Concomitent, miza jocului se afla in Africa de Nord: in conditiile in care fortele italo-germane pierd Libia, apoi Tunisia, anglo-americanii debarca in Sicilia in iulie 1943. Imediat, Marele Consiliu fascist il dezavueaza pe Mussolini, a carui arestare este ordonata de rege. Maresalul Badoglio, noul conducator al guvernului, semneaza un armistitiu cu Aliatii la sfarsitul lui septembrie si declara razboi Germaniei. Intre timp, germanii il elibereaza pe Mussolini. In nord, el pune bazele unui regim pro-nazist: Republica sociala italiana (numita si Republica de la Salo, dupa locul unde se afla sediul guvernului sau). Aliatii ajung la Roma in iunie 1944, dar nu patrund in Campia Padului decat in aprilie 1945. In aceste conditii, o mare insemnatate va lua, in nord, rezistenta italiana antifascista. Arestat de partizani in timp ce incerca sa fuga in Elvetia, Mussolini este executat in 1945.
Republica italiana
O data cu incheierea razboiului, viitorul Casei de Savoia, compromisa in timpul fascismului, ramane incert. Marile formatiuni reiesite din Rezistenta (Partidul Comunist, Partidul Socialist, Crestin-Democratia) ajung la putere, in frunte cu crestin-democratul Alcide De Gasperi. In iunie 1946 italienii opteaza, printr-un referendum, pentru republica (54% din voturi), dar intregul sud s-a pronuntat pentru mentinerea monarhiei. Simultan, este aleasa o Adunare Constituanta.
Sub conducerea lui Palmiro Togliatti, comunistii dau dovada de maleabilitate: ei accepta ca acordul de la Laterano sa fie cuprins in noua Constitutie. In ceea ce-l priveste, Gasperi joaca pe cartea americana, pune capat tripartitismului in mai 1947 si realizeaza cu succes o viguroasa reforma economica si monetara.
La alegerile legislative din 1948, Crestin-Democratia obtine 48,5% din voturi si majoritatea absoluta a locurilor in Adunare. Ea va domina viata politica italiana pana la inceputul anilor 90, in cadrul unor combinatii parlamentare schimbatoare care amintesc de traditionalul transformism.
Prabusirea Crestin-Democratiei va determina o ampla reorganizare a sistemului partidelor. O alianta de centru-stanga va ajunge la putere in 1996 si va conduce Italia spre integrarea in prima zona euro.
Trieste
La sfarsitul razboiului, Iugoslavia revendica Trieste... ocupat de fortele anglo-americane. Tratatul de pace din 1947 ofera Iugoslaviei (care controla deja aceste teritorii) Zara, Istria si tinutul interior al Triestului. Se instaureaza, de altfel, un `teritoriu liber` Trieste, avand un statut international. In esenta, partea de nord a teritoriului (zona A) in cadrul caruia se afla orasul Trieste - ramane sub ocupatie anglo-americana; partea de sud (zona B), revine iugoslavilor. In 1954, un acord direct intre Italia si Iugoslavia atribuie primei cea mai mare parte a zonei A, iar celei de-a doua restul zonei A si zona B (acordul a fost confirmat prin tratatul din 1975).
Autonomiile regionale
Dupa debarcarea anglo-americana, Sicilia a fost din nou cuprinsa de febra autonomista. Astfel, din 1946, autoritatile italiene au promulgat, la randul lor, un statut de autonomie, instaurand un parlament sicilian in cadrul caruia este ales un organism executiv. Constitutia din 1947 prevede, de altfel, acelasi tip de statut pentru Sardinia si pentru trei regiuni locuite de populatii vorbitoare de limbi non-italiene: Valea Aostei, Trentino-Adige Superior, Friuli-Venetia Giuliana. Aceste statute intra in vigoare in 1948. Constitutia stipuleaza, de asemenea, ca toate celelalte regiuni vor beneficia de institutii reprezentative proprii, dar a fost nevoie sa se astepte pana in 1975 pentru ca acest fapt sa devina realitate.
Il mezzogiorno
La incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, sudul (Mezzogiorno) - fostul Regat al celor Doua Sicilii - se gaseste intr-o stare evidenta de subdezvoltare: venitul pe cap de locuitor reprezinta jumatate din cel inregistrat in nord, un sfert din populatie este analfabeta etc. In noul context politic, problema nu mai poate fi eludata: in 1950, statul intemeiaza Casa de Economii a Sudului (Cassa del Mezzogiorno), dotata cu credite importante. Eforturile se indreapta mai intai catre agricultura, inregistrand succese relative, apoi catre crearea de centre de dezvoltare industriala.
Bilantul este ambiguu: anumite zone de litoral (in jurul oraselor Bari, Neapole, Pescara, Cagliari) au beneficiat de aceasta miscare, in timp ce interiorul a cunoscut un puternic exod rural care a alimentat o emigratie masiva, numarand milioane de persoane, indreptate catre nord si catre Europa industrializata. In ansamblu, venitul pe cap de locuitor ramane astazi, la fel ca in 1950, aproape la jumatate fata de cel inregistrat in nord. El a cunoscut, desigur, o crestere considerabila, ca si in restul Italiei, dar diferenta nu a putut fi recuperata.
Efortul integrarii sudului si nordului intr-o singura natiune, pe jumatate reusit, suscita, de altminteri, o reactie de respingere exprimata de Liga Nordului, devenita puternica in prima jumatate a anilor 90.
Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft
