Pentru BARBATI care stiu ce vor

Regia: Alexandru Darie
Decoruri: arh. Octavian Neculai
Costume: Maria Miu
Muzica: Adrian Enescu
Cu: Clara Voda, Rodica Lazar, Marian Ralea, Daniel Popa, Manuela Ciucur, Adrian Ciobanu, Vlad Dumitrescu

Foarte surprinzatoare este piesa Triumful dragostei (1732) de Pierre Marivaux, pusa in scena de Alexandru Darie la Teatrul "Bulandra"! N-ai mai zice ca Marivaux face parte dintre autorii usori, apropiati de genul vodevilului.

Aici avem un text plin de invataturi, care dezvolta o poveste foarte originala, amestec de commedia dell'arte si A douasprezecea noapte. Ca si in piesa lui Shakespeare, si aici avem o farsa, pe care le-o joaca o printesa (Clara Voda), deghizata intr-un tinar chipes, pe nume Phocion, celor doi batrini izolati intr-un castel, frate si sora, renumiti ca intelepti, dar care nu cunoscusera dragostea.

Dupa ce dragostea triumfa, caci adevaratul triumf al dragostei este sa-i faci si pe ipohondri, si pe ramoliti, si pe nebuni, si pe cei cu inima de piatra sa iubeasca, tinara printesa se va casatori cu un tinar print, Agis (Daniel Popa), care crescuse in casa lui Hermocrate (Marian Rilea).

In slujba lui Hermocrate sint mai multe personaje clovnesti, precum valetul Arlequin (Adrian Ciobanu) si gradinarul Dimas, din a carui interpretare Vlad Zamfirescu face un rol memorabil, la intrecere cu Marian Rilea, care ne-a obisnuit cu astfel de creatii in personaje-compozitii, facind din cite un detaliu, cum sint aici ciorapii si papucii prea lungi, sursa inepuizabila de umor. Cei doi au rolul de a-i urmari pe tinerii oaspeti, printesa si insotitoarea sa (Rodica Lazar), deghizati in barbati, pentru a afla cu ce ginduri au venit la curte.

Hermocrate este un filosof care a sfidat legile naturii, izolindu-se numai in mistica invataturii, ca sa afle ca a trait degeaba, caci atunci cind descopera jocul dragostei, e dezamagit ca filosofia nu-i mai este de nici un folos.�Phocion apare cind in rochii de femeie, cind deghizata in barbat. Asa se face ca Hermocrate se va indragosti de femeie, iar sora lui (Manuela Ciucur) de barbat. Abia la sfirsit ei afla ca s-au indragostit de aceeasi persoana, care le-a oferit o lectie de amor.

Toata aceasta poveste shakespeariana, care te trimite cu gindul si la Leonce si Lena, are din partea regizorului o sustinere ingenioasa. Totul se desfasoara intr-un decor mobil amintind de spatiile japoneze sau chinezesti, cu nenumarate despartituri, realizate dintr-o serie de panouri din fibra sintetica, semitransparente, care functioneaza dupa principiul jaluzelelor, dar avind si niste brate ca de robot, care le face mobile pe o raza de 360 de grade.

Tot acest ansamblu ingineresc de panouri flexibile, montate pe trei rinduri a cite patru panouri, in total 12 panouri, datorat arhitectului Octavian Neculai, constituie un personaj, care rimeaza intr-un dans foarte complex si subtil, ca intr-un balet mecanic, cu actiunile personajelor. Acest personaj, care permite si efecte de umbre si lumini interesante, este jucatorul in plus, cum se spune in fotbal, martorul direct al spectacolului, care participa din interior la desfasurarea lui.

Un alt personaj ingenios este banda sonora, care dincolo de momentele muzicale, foarte inspirate (Adrian Enescu), contine ceea ce as numi latura nastrusnica a spectacolului, punctul si contrapunctul lui sonor, care marcheaza accentele parodice ale acestei suave comedii.
Si ca intregul decor semitransparent sa aiba culoare, era nevoie de costumele Mariei Miu, care a realizat o adevarata sarbatoare coloristica, de la albul imaculat al primei parti, care mi-a amintit de un Cymbeline vazut la Globe Theatre, la bogatia din final a costumelor, de un colorit maiestuos, princiar.

Ca si cum nu era de ajuns, in ultima scena triumful dragostei se focalizeaza intr-un urias panou reflectorizant, care oglindeste miscarea de papusi mecanice a personajelor, ce se resorb in adevarata lor natura, relevind ca ceea ce ni s-a infatisat pina acum nu a fost decit iluzia lor decupata prin gesturi omenesti si sunete trucate. E ca si cum o oglinda sparta s-ar reface din cioburile ei. Parca am fi in Baletul mecanic al lui Fernand Leger. Exista multa imaginatie consumata in acest spectacol frumos, poetic, si Marivaux poate sa fie incintat, acolo unde este, ca pamintenii de la teatrul "Bulandra" i-au acordat atita atentie.