Am, in jur, cateva perechi de parinti carora nu le poate nimeni spune de ce au ramas singuri. Daca-i intreaba cineva, zic ca sunt multumiti, deoarece copiilor, aflati la mii de kilometri, le este mai bine decat in tara lor. Ca familist care nu posed, impreuna cu nevasta-mea, decat o pisica, nu am de unde sa stiu cat de fericit poti sa fii cu mintea departe, intrebandu-te de cate ori rade copilul tau printre straini. Perechile mele de parinti nu ma pot convinge ca nu li s-a spart sufletul in mii de cioburi. De ceva vreme, de cand Ancuta, Stela, Ciprian si Doru au plecat, li s-au adancit ridurile, ochii le sunt mereu sticlosi, si par mai adusi de spate. Au si scazut in inaltime, incat imi pare ca la un moment dat, cand va trebui sa se intoarca in pamant, vor fi de doi, trei centimetri. Cat niste ciulini pitici, arsi de soare si de neputinta, nefolositori.

...Ancuta e inginera. Pana acum un an a lucrat in divizia romaneasca a unui producator de componente electrice, in cercetare. Avea masina de serviciu, masina personala, apartament de serviciu - se mutase din orasul natal - si salariu mare, pentru un oras de provincie: o mie de dolari. Stiu ca la aceeasi munca, in State se castiga mai mult, nu aici vreau sa ajung... Ca si copil, nu i-a lipsit nimic. Acum un an, a decis ca nu mai suporta - nu am inteles niciodata ce, si zau ca nu sunt rautacios - si a plecat in Montreal. Zice ca e fericita, ca e respectata. O cred. Zilele trecute, a plecat si sora-sa, in Italia, s-a maritat.

...Stela e invatatoare. Cu cata bucurie venea acasa si-mi povestea despre copii! Nu castiga mai nimic, dar sotul ei, director de filiala de banca, putea, din punct de vedere financiar, orice. Stela a avut de mica tot ce visau copiii de la ea din clasa, era, cum se spune, fata de bani gata. In ianuarie anul acesta, a plecat la Vancouver. Am primit o vedere: "Suntem ok, acomodarea e mai grea, dar ne ajuta prietenii. Va fi bine, va asteptam in vizita".

...Ciprian a avut masina de la 18 ani. Un Opel. Si-a intrerupt studiile - arhitectura - si a deschis un magazin de toale. Printre primele din Cluj-Napoca. In doi ani, era un om bogat, si s-a insurat cu fiica unui universitar. Acum o luna, s-a decis ca pleaca. Mi-a scris din Detroit: "Orasul e fantastic, Chisule, sunt viiiu!!!"

...Doru a terminat in vara ASE. Copil de ambasador. Petrecerea de absolvire a fost unul dintre evenimentele la care ar fi trebuit sa ma duc imbracat in costum. Nu m-am dus. I-am intalnit parintii joi, vis-a-vis de primaria generala. Maica-sa avea intr-o mana umbrela, si-n cealalta o pungulita. "Am iesit si noi, Ghita a fost rechemat, mergem in parc, poate ploua, dar ne-am gadit sa hranim pasarile, ca acuma, ca suntem singuri...". Doru a emigrat in Sacramento, l-au chemat doi prieteni plecati dupa revolutie, care au o firma de instalatii. "Ce nu i-am dat noi, mai Cristi? Cati copii aveau atatea?"

...Eu nu ma pot desprinde de oameni de varsta mamei mele asa, scurt, expediindu-i cu formule de genul "am o intalnire", "intarzii la serviciu", si stau mereu si-i ascult. Dupa ce imi povestesc despre copii, cat le e de bine, cum sunt ei de apreciati - si de ce sa nu fie, in definitiv, ii cunosc pe toti, nu sunt niste imbecili - tac, scot cate-o poza si se uita la ea indelung. Le tremura mainile, le tremura vocile, prin urmare le tremura inimile. Ar trebui sa-i incurajez, dar sunt talamb in momentele alea. Si mie-mi vine sa o tai, dar nu mi-l pot scoate din cap pe tata, care daca ar mai trai, mi-ar explica cat e de greu printre straini. Nu am curaj sa incerc, nu sunt destul de tare sa ma rup fara sa ma uit inapoi.

Am multi prieteni care se stramba, cand vine vorba de pensionari. Ca umple autobuzele si cu treaba, si fara treaba, ca sunt agitati, ca sunt irascibili, ca sunt senili si greu de suportat. Ca le-a trecut vremea, sa mai stea prin case, sa nu mai bantuie. Multi dintre ei sunt parinti singuri. Si se gandesc ca nu-si vor avea copiii la capatai, sa le puna o lumanare. Se conving mereu ca bunastarea lor le intareste oasele, dar sa sting cu fiecare clipa de dor.

Nu vreau sa sugerez ca cei plecati ar fi trebuit sa stea, naibii, in mormanul asta de gunoi, chiorandu-se sa descopere in varful lui o violeta de Parma - care sunt convins ca asa, incet si cu truda, va aparea, chiar daca noi vom fi batrani. As dori numai sa le scrie scrisori mai des, cu stiloul pe hartie, nu listate la imprimanta - in tus nu exista viata. Sa poata sa planga, mangaind astfel cerneala. Singura forma de contact parinte-copil.

Cristian Mihai CHIS, Redactia Askmen.ro Tags:  parinti, straini

1871 vizualizari