Pentru BARBATI care stiu ce vor

Nasterea Uniunii Europene

Steagul Benelux-ului �Intemeierea Beneluxului incepand din 1944 a deschis calea. Imboldul decisiv a rezultat din planul prezentat in mai 1950 de Robert Schuman (ministrul francez de externe) si inspirat de Jean Monnet. Acest plan prinde viata in anul urmator prin infiintarea unei Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), reunind Franta, RFG, Italia si Benelux. Marea Britanie, ostila oricarei idei care ar fi impus o anume renuntare la suveranitatea sa, a refuzat sa se asocieze.
In 1952, aceleasi sase state au format o Comunitate Europeana de Aparare (CEA), dar, dupa tergiversari, Parlamentul francez a respins ratificarea ei in 1954. `Relansarea europeana` se manifesta in martie 1957 prin Tratatul de la Roma care pune bazele Comunitatii Economice Europene (CEE, denumita si `Piata comuna`) si a Euratom-ului. `Europa celor sase` ai carei promotori au ca obiectiv, pe termen lung, uniunea politica joaca de atunci un rol din ce in ce mai insemnat.

Marea Britanie initiaza in 1959 o contramasura, sub forma Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS). Se inscriu ca participante Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia. Din 1963, insa, Marea Britanie isi schimba tactica si cere sa fie primita in cadrul CEE. Franta, prezidata atunci de Charles de Gaulle, se opune prin veto. Marea Britanie, impreuna cu Danemarca si Irlanda nu vor intra in CEE decat in ianuarie 1973.

Celor Noua li se vor alatura, in ianuarie 1981, Grecia, apoi, in ianuarie 1986, Spania si Portugalia. Ulterior, celor Doisprezece li se adauga in ianuarie 1995 Austria, Finlanda si Suedia. Norvegia a semnat un tratat de adeziune dar norvegienii, printr-un referendum din 1994, au refuzat ratificarea lui. Prin aplicarea Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992), acest ansamblu de state poarta, incepand din ianuarie 1994, numele de Uniunea Europeana (UE).
La 1 ianuarie 1993 a fost instituita Piata unica europeana, in urma desfiintarii frontierelor interne. La 1 ianuarie 1999, o data cu adoptarea monedei euro, un alt instrument major al suveranitatii a devenit comun.

Unificarea Germaniei

Regimurile comuniste s-au prabusit in 1989 in Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, RDG... Zidul Berlinului cade la 9 noiembrie. In curand URSS se va destrama. In ciuda scepticismului exprimat de numerosi germani, cancelarul Helmut Kohl declanseaza imediat, in mars fortat, unificarea Germaniei: din octombrie 1990 landurile din est (fosta RDG) sunt integrate Republicii Federale Germania.

Limbile

Limbile Europei de Vest sunt impartite in familii, ele insele subimpartite in grupe etc. Opera a lingvistilor, acest clasament reflecta o evolutie istorica, atat cat poate fi aceasta reconstituita. Un alt clasament interesant, dar cu o logica diferita, are drept criteriu statutul limbilor (oficial sau nu).
Cele doua demersuri, diferite la prima vedere, nu vor putea fi separate. Ce este, in fond, o limba? Nu exista o definitie a priori. In practica (simplificand la maximum), este deseori un dialect care, din ratiuni politice, a izbutit mai bine decat altele, mai intai ca limba a puterii si a elitelor, apoi, mai recent, ca mijloc de propagare a invatamantului obligatoriu. Dar poate fi si un dialect (sau un grup de dialecte) care, neavand aceasta sansa, aspira sa obtina avantaje asemanatoare. In acest ultim caz, aparatorii sai revendica cel mai adesea in aceeasi masura autonomia politica si introducerea limbii respective in invatamantul obligatoriu.

Limbile oficiale si celelalte

Astazi, se pot distinge:
-�in cadrul fiecarui stat, o limba oficiala (sau
in unele cazuri, doua sau trei), beneficiind de sustinerea masiva a statului, pe care intreaga populatie sau marea ei majoritate o cunoaste si o utilizeaza;
-�dialecte inrudite cu limba oficiala, aproape uitate si in regres (mai mult sau mai putin evident, in functie de tara sau de regiuni);
-�limbi si dialecte net diferite de limba oficiala; acestea au destine diverse, dupa statutul pe care ajung sau nu sa il obtina si in functie de continutul acestui statut.

La modul general, statutele care asigura cea mai mare protectie sunt `cvasi-oficiale`: acestea atribuie limbii care se bucura de ele un rol oficial (alaturi de limba de stat) in interiorul unui teritoriu inzestrat cu organisme politice proprii. Alte statute, fara a corespunde unei autonomii politice, organizeaza, cel putin in mod sistematic, invatamantul in limba respectiva. In fine, in absenta unui statut, singura solutie pentru apararea limbii ramane initiativa privata...

Printre statele care nu au doar o limba oficiala, se disting doua categorii. Atunci cand este aplicat criteriul `teritorialitatii`, nici una dintre limbi nu este cu adevarat oficiala decat intr-o anume parte, clar delimitata, a teritoriului. Astfel se prezinta lucrurile in Elvetia si Belgia (cu exceptia orasului Bruxelles, in mod oficial bilingv). In statele care sunt efectiv multilingve, cele doua sau trei limbi coexista in mod oficial pe intregul teritoriu: gaelica si engleza in Irlanda, malteza si engleza in Malta, luxemburgheza, franceza si germana in Luxemburg.

Religiile

Dupa secolul al XVII-lea, practic, geografia religioasa a Europei apusene nu a mai suferit modificari. In schimb, practicarea efectiva a religiei, atat in tarile catolice cat si in cele protestante a inregistrat un regres constant. Libertatea, cultului, astazi garantata peste tot, nu impiedica existenta deseori a unor legaturi oficiale intre stat si Biserica.

Tarile de traditie catolica

Legaturile acestora cu Biserica romana sunt de cele mai multe ori reglementate printr-un concordat. In Italia, anexarea Romei in 1870 a invrajbit relatiile tanarului regat cu papalitatea. Mussolini va fi cel care, in 1929, va obtine o reconciliere si va semna un concordat, confirmat de Constitutia republicana din 1947. In Spania, regimul franchist nu numai ca a pus capat separatiei dintre Biserica si Stat, instaurata de regimul republican in 1931-1933 dar, mai mult, a decretat catolicismul ca `singura religie de stat`. Constitutia spaniola din 1978 sustine, dimpotriva, ca nici o confesiune nu are caracter de stat dar mentine concordatul semnat in 1953 cu Biserica catolica. Franta face exceptie: in 1905, legea privind separarea Bisericii fata de Stat a pus in mod brutal capat, in numele laicitatii, concordatului care data din 1801. Acesta a ramas totusi in vigoare in Alsacia si Mosella, care, intre 1871 si 1918, au facut parte din Imperiul German.

In general, statele de traditie catolica au alimentat (si chiar alimenteaza inca) puternice miscari anticlericale: Franta, Italia, Spania (in timpul razboiului civil), Portugalia, Belgia, Malta...
In anumite cazuri, catolicismul alcatuieste o componenta a nationalismului (sau a autonomismului): in Irlanda, in absenta altui criteriu ferm; in Tara bascilor si Flandra, din motivul fidelitatii clerului fata de `limba naturala`. In ansamblu, in aceste cazuri, gradul de practicare a religiei ramane ridicat.

Elvetia si Germania

In Elvetia, fiecare canton isi administreaza propriile relatii cu Biserica, dar cu conditia respectarii libertatii de cult instituita prin Constitutia federala din 1848. In prezent, Elvetia numara ceva mai multi catolici decat protestanti.

In Germania Sfantului Imperiu, la modul general, o Biserica (catolica, luterana sau calvina) a fost impusa in fiecare stat (Cujus regio, ejus religio, a se vedea p. 111). Imperiul German, apoi Republica federala au mostenit aceste traditii religioase, renuntand la unificarea lor. In zilele noastre, un impozit special, perceput de stat, finanteaza Bisericile, in functie de numarul adeptilor lor... si de veniturile acestora din urma. Exista posibilitatea sustragerii prin `parasirea Bisericii`, dar acestui procedeu nu i se asigura confidentialitatea. Daca in fosta RFG protestantii nu erau mai numerosi decat catolicii, in Germania reunificata ei sunt majoritari.

Tarile de traditie protestanta

Acestea au stabilita, in general, o Biserica nationala, care in cadrul regimurilor monarhice este cea din care face parte suveranul. Este cazul tarilor scandinave, unde Bisericile luterane nu inregistreaza, pentru a spune astfel, nici un fel de concurenta. Ferm impusa in Anglia, Biserica anglicana nu mai este dominanta incepand din 1920 in Tara Galilor, care este mai degraba inclinata catre cultele protestante `disidente`. Biserica presbiteriana isi pastreaza statutul oficial in Scotia. In Irlanda de Nord protestantii se impart in presbiterieni (de origine scotiana) si anglicani (de origine engleza). Catolicii sunt minoritari.

Biserica reformata neerlandeza ramane dominanta in Olanda. De la sfarsitul secolului al XIX-lea ea este impartita in doua tendinte, cea `moderata` (Biserica stabilita propriu-zisa) si cea `reformata` (de stricta practica religioasa). Dincolo de aceasta, dupa ce a ramas multa vreme in minoritate, Biserica catolica (puternica in sudul tarii) numara astazi mai multi credinciosi decat Biserica reformata.

State unitare, state federale

Statele Europei de Vest sunt impartite in colectivitati teritoriale, avand fiecare un consiliu ales, un executiv si competente bine definite. Cu exceptia statelor foarte mici, colectivitatile se suprapun pe mai multe niveluri. Diversele sisteme in vigoare reflecta conceptii mai degraba unitare sau mai degraba federale promovate de stat. Schematic, pot fi deosebite trei `modele`.

Modelul unitar de veche traditie

In regatele care, in Evul Mediu, sunt deja relativ omogene (Anglia, Scotia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Portugalia), diviziunile medievale (comitate in Anglia etc.) sunt mentinute fara schimbari semnificative pana in secolul al XX-lea.

In Marea Britanie totusi reforme importante si-au lasat amprenta asupra anilor de dupa 1990. Comitatele galeze, scotiene si unele comitate engleze au lasat loc unor comunitati mai reduse (unitary areas). Pe de alta parte, Tara Galilor si Scotia au obtinut organisme reprezentative proprii, in ciuda modelului unitar traditional.

Modelul unitar de data recenta

Regii Frantei au urmarit sa confere un caracter rational administrarii regatului lor, fara sa reuseasca realmente acest lucru. Impartind tara in departamente, Revolutia reteaza nodul gordian si rupe cu trecutul. Napoleon preia stafeta unei puteri foarte centralizate. Viitoarea Belgie cunoaste in 1795 aceeasi soarta (provinciile belgiene sunt vechi departamente franceze).
Impartirea Spaniei in provincii in secolul al XIX-lea este inspirata dupa departamente, respectandu-se insa, cat mai bine, vechile delimitari. Regatul Italiei, intemeiat in 1860, adopta modelul napoleonian: divizare in provincii (corespunzatoare departamentelor), fiecare fiind condusa de un prefect.

In a doua jumatate a secolului al XX-lea, caracterul stramt al cadrului departamental (sau al echivalentului acestuia) a impus instaurarea unor colectivitati mai ample. In Italia, regiunile sunt rezultatul geografiei si al istoriei. Unele dintre ele formeaza colectivitati teritoriale de la sfarsitul anilor 40; altele, din 1975. In Franta, printr-o procedura administrativa, s-a ajuns la regruparea departamentelor in regiuni. In Spania, interesul pentru regionalizare se intrepatrunde cu revendicarile autonomiste. De asemenea, divizarea tarii in comunitati autonome prin aplicarea Constitutiei din 1978 conduce la un sistem cvasi-federal, unele dintre comunitati dispunand de competente foarte largi.

Modelul federal

Isi are originea in Elvetia. Provinciile Unite au format, la randul lor, o federatie, dar principiul statului unitar, instaurat sub presiune franceza in 1795 nu a mai fost contestat. Provinciile Tarilor de Jos, aparute in Evul Mediu, se inrudesc, in fond, cu colectivitatile teritoriale de tip nordic. In Austria, Habsburgii au intrat cu timpul in posesia unor teritorii carora nu le-au modificat, catusi de putin, limitele si institutiile. Regimul federal adoptat de Republica Austria in 1920 confirma aceste traditii.
Republica Federala Germania este rezultatul unei evolutii diferite. Confederatia Germana creata in 1815 nu a fost un stat federal, ci mai degraba o `organizatie internationala regionala`, cum s-ar putea spune astazi. Imperiul German instaurat in 1871, sigur federal, dadea dovada unui dezechilibru intern: pe langa Prusia (62% din populatia totala) se aflau cateva state de marime medie si vreo douazeci de state mici. Republica de la Weimar a pastrat aceasta repartitie. In ceea ce priveste regimul nazist, el a impus un stat unitar. Actualele landuri (lander), infiintate de Aliati dupa 1945, reflecta dubla preocupare a acestora: de a reface in Germania traditia federala si de a intemeia o federatie mai echilibrata suprimand in acelasi timp Prusia si micile state.
Ultima nascuta dintre statele federale ale Europei de Vest (1993), Belgia se compune de acum inainte din trei state federative, numite `regiuni`: Flandra, Valonia si Bruxelles-Capitala.

Acest articol nu poate fi preluat decat cu acordul Active Soft