Pentru BARBATI care stiu ce vor

Disparitia dintre noi a Patriarhului Teoctist este prilej pentru multa lume sa-si aduca aminte situatiile in care s-a intersectat cu felii din activitatea celui plecat dintre pamanteni. Va relatez si eu o poveste despre cum am introdus lucrul dracului in casa popii.

Acum niste ani, cand lucram la Adevarul, Lelia Munteanu m-a trimis la Reghin, la resedinta cardinalului greco-catolic Alexandru Todea, care avea sa-l primeasca pe patriarh. Era considerata o vizita istorica, de la care greco-catolicii asteptau mult in sensul reconcilierii dintre cele doua biserici.

Incantat ca sunt singurul jurnalist prezent la eveniment si vazand ca presa nu are acces la intalnire, mi-am zis, desteptul de mine, ca am o metoda clasica de-a face ca vorbele pe care si le vor spune ierarhii sa nu ramana taina. Inainte sa fiu scos din incapere, mi-am strecurat reportofonul in biblioteca, la doi metri de scaunele cardinalului si patriarhului, ascunzandu-l intre niste carti, convins ca nu l-a observat nimeni. Aveam sa aflu lucruri nestiute pana acum, ma gandeam eu, pacatuind prin ingamfare.

Ierarhii au povestit ce-au povestit, timp in care m-am plimbat pe langa cladire, spunandu-i cuiva, cu voce joasa, ca nu stiu cum sa fac rost de un ordin de deplasare. In mai putin de-un minut, o sutana de corp s-a apropiat de mine si mi-a intins un ordin in alb: "poftiti, domnule Chis!".

Dupa ce mi-am revenit din naucire, am mai facut cativa pasi si exact atunci, ierarhii plecau. M-am aruncat spre camera de taina, sa recuperez lucrul dracului, m-am fatait pe-acolo sa nu bage de seama niste tanti cam cu ce ma ocup, mi-am strecurat mana la locul stiut si ia reportofonul de unde nu-i! Era clar, ratasem totul, aveam sa consemnez doar ca s-au intalnit.

Peste cateva luni, m-am intalnit cu un fost coleg de clasa, devenit parintele Augustin, si am intrat intr-un restaurant ca sa bem o bere. Din vorba in vorba, la un moment dat m-a intrebat: "cum a fost cu reportofonul ala?"

Am fost convins ca omul fusese trimis in misiune ca sa mi-l aduca. Nu era asa. Dar am avut si eu o intrebare pentru el, ca tot se vorbea despre reconciliere: "Pana la urma, cine l-a luat, Augustine? Sfantul Duh sau Sfantul Spirit?". Razand, mi-a indicat prima varianta.

... Nu am vrut sa spun cu asta decat ca eu nu sunt trist ca patriarhul s-a dus la Dumnezeu. Si nu cred ca trebuie sa ne amintim de el necajindu-ne ca nu mai e printre noi. Putem sa privim viata asa cum e: plina de bucurii, daca suntem in stare sa ne imaginam ca ele exista. Plina de intamplari din care invatam. Plina de amintiri care ne fac sa suradem.

Cred ca Tatal Ceresc are simtul umorului. Cum ar putea sa nu-l aiba, daca rasul bucura inima oamenilor si-i umple de speranta, iar toate starile de prea-plin sunt inspirate de El? Cred ca zambeste uneori privind la noi, fiii Sai neputinciosi uneori sa realizam ca avem in fata noastra si in propriile brate si minti tot ce ne trebuie pentru a fi fericiti.

Nu-l jelesc pe patriarh. Ma bucur ca a ajuns in Ceruri, unde nu exista decat iubire. In definitiv, din momentul cand, adolescent fiind, s-a calugarit, s-a pregatit numai pentru a se ivi in fata lui Dumnezeu. Iar asta nu poate sa ma chinuie. Nu am in inima ace, ci flori, si nu lacrimi imi invart stomacul, ci fluturi. Bucurati-va!

Cristian Mihai CHIS